Astăzi este despre Ea.
Sora lui ”Sunt bine!”
DEPRESIA.
Nu te anunță când vine, dar îi simți adierea rece, o auzi, e ca un cântec de sirenă, puternic și primejdios.
”O prostie”, ”un moft”, ”un răsfăț”, spun mulți ”atotștiutori”.
Prima dată o ignorăm, apoi o respingem, o negăm, însa ea e mai șireată, e deja bine încolăcită în mintea noastră, sub masca unei melancolii inofensive și aparent trecătoare.
Surpriză!
Nu e doar un răsfăț, nici vreo slăbiciune, nu vrea să plece singură, deja e cleptomană, fură tot ce prinde: bucuria de a trăi, sensul lucrurilor din viața noastră, liniștea interioară, visurile pe care le udam zi de zi.
La un moment dat dăm nas în nas cu ea, o recunoaștem …
Așa, și?! Acum?! Ce facem?! Cerem ajutor sau lăsăm frica de etichete să pună stăpânire pe noi?
Zilele trec rând pe rând și senzația că locuim într-un castel construit din cărți de joc, se amplifică, iar spaima că în orice moment o rafală de vânt ar putea dărâma tot, își face simțită prezența.
Depresia își arată primii colți de obicei în adolescență, dar nu este o regulă, orice vârstă este „curtată”, în funcție de evenimentele traumatice prin care putem trece în viață, de la abuz fizic sau sexual, relații dificile, până la pierderea unor persoane dragi sau probleme financiare, diverse antecedente în familie în ceea ce privește alcoolismul, tulburările de anxietate, de stres-postraumatic, tulburare bipolară sau tentative de suicid.
Când D. a intrat prima dată în cabinetul meu, am crezut că este Alba ca Zăpada, un trup mlădios, păr lung și frumos, ten perfect și ochi superbi de jad, dar foarte triști. Nu am bănuit ce poate ascunde sub armura de porțelan fin, până în momentul în care, cu o maturitate extraordinară, a deschis o carte a vieții, mult prea dură și nedreaptă pentru cei doar 14 ani.
Până să o cunosc pe ea, credeam că știu cum se simte pierderea tatălui, și eu îl pierdusem pe al meu cu 19 ani în urmă, când aveam deja 22 de ani și eram cumva pe picioarele mele din mai multe puncte de vedere. Dar în ziua aceea mi-am dat seama că nu știu nimic și că mai am multe de învățat despre durere. Ea avea 10 ani, când l-a pierdut pe al ei.
Simptomele sunt mascate de obicei sub o stare generală de nefericire :
– Anxietate și neliniște
– Sentimente puternice de inutilitate și vinovăție, pesimism
– Dezechilibre alimentare(apetit prea scăzut sau prea ridicat), scădere sau creștere în greutate.
– Tulburări ale somnului (prea mult sau prea puțin)
– sentimente de tristețe, de descurajare
– pierderea interesului pentru lucrurile care cândva produceau plăcere: hobby-uri, sport, sex, etc.
– dificultăți de memorare și concentrare
– gânduri sinucigașe (în cazul depresiilor severe)
Primul test de depresie pe care l-am aplicat în cabinet, a fost al lui D., și scorul m-a şocat inițial, dar m-a și motivat, acceptând o provocare în care știam că aveam să investesc mult timp și suflet.
A meritat tot efortul de echipă. Spun echipă, pentru că nu se poate lupta cu depresia decât în formulă extinsă, părintele fiind cel mai important pion în acest trio de luptă: psiholog – copil – părinte.
Mama ei a înțeles de la inceput că nu este un proces de reparație a unei jucării stricate, ci un drum spre vindecare, spre acceptare a unui eveniment ireversibil, al unui gol ce nu putea fi umplut decât cu multă iubire necondiționată şi foarte multă răbdare, iar eu ca psiholog, nu am o baghetă magică în cabinet, pentru a alunga imediat durerea, prin care treceau împreună.
La jumătatea drumului, după primele luni de terapie, am simțit împreună gustul primei victorii.
În timpul unei ședinte , a spus o frază care însemna întoarcerea către ea, către cine era de fapt și cine își dorea să fie mai departe:
”Eu eram D. și înainte de ce mi s-a întâmplat, voi fi și după!”
Din păcate pandemia a lăsat urme adânci în rândul adolescenților, care înainte de perioada respectivă erau încă niște copii, și au ieșit din toată povestea asta ca niște omuleți debusolați, antisociali si dependenți de rețelele de socializare. Unii se luptă cu sentimente de inutilitate, tristețe sau irascibilitate, consumul de alcool sau droguri, sensibilitate crescută și sentimentul de neînțelegere de către cei din jur, performanțe slabe la școală sau pierderea interesului pentru activități altădată banale sau izolare socială.
Cu toate acestea, într-un context aparent dezolant, există soluții și oameni care pot ajuta, cu empatie, profesionalism și tehnici specifice, adecvate fiecărei situații.
D. a fost și este un copil genial, într-un domeniu care mângâie sufletul și auzul. Timp de aproape trei ani, depresia a ținut-o departe de pasiunea ei, pe care o moștenise de la tatăl său, și care părea încuiată într-un cufăr. În urmă cu trei săptămâni, D. a șters praful greu al amintirilor dureroase și a reluat repetițiile, pregătindu-se pentru a străluci din nou pe scenă, pentru cei dragi, indiferent unde ar fi ei, pe pământ sau în cer. CARPE DIEM, D.!
Căutarea și acceptarea ajutorului specializat este primul pas pentru a preveni agravarea depresiei, iar susținerea familiei și a prietenilor este esențială în această luptă cu un balaur, ale cărui puteri malefice sunt de multe ori subestimate în societatea noastră.
Vă îmbrășișez cu sufletul,
Psiholog Cristina-Irina Budurin
