Atelierul e un spaţiu magic, unde artiştii stau departe de ochii lumii şi de tumultul cotidian. Pentru Constantin Brâncuşi, de pildă, atelierul a reprezentat un loc sacru, o operă în sine, unde fiecare sculptură avea rolul său, unde fiecare obiect era aşezat într-un spaţiu bine ales şi gândit pentru a crea armonie. În schimb, lui Pablo Picasso îi plăcea dezordinea.
S-a înconjurat în atelierul său de mormane de hârtie, de cutii, de bilete de autobuz şi de pachete goale de ţigări, pe care nu se îndura să le arunce şi pe care le folosea, ulterior, în operele sale celebre. Pentru sculptorul elveţian, Alberto Giacometti, spaţiul de lucru devenise „Peştera”, o încăpere strâmtă, cu pereţii scorojiţi şi mânjiţi cu vopsea şi cu tavanul găurit prin care se prelingeau picăturile de ploaie.
Aşa cum o operă de artă supravieţuieşte trecerii timpului şi devine din ce în ce mai preţioasă, atelierul unui pictor se transformă într-un sanctuar, reflectând spiritul vremurilor apuse. Ca şi arta însăşi, atelierul artistului este întotdeauna o reflectare a spiritului vremurilor. Ne întrebăm cu toţii de unde vin modelul atelierului artistului şi fascinaţia publicului faţă de el. Revista americană „Artspace” a realizat o istorie a evoluţiei atelierului unui artist din Renaştere şi până astăzi.
Secolul al XV-lea: Bottega şi Studiolo
Înainte de această perioadă, artiştii lucrau în cadrul mănăstirilor. Începând cu Renaşterea ei au dezvoltat însă o relaţie strânsă cu patronii (cei care comandau lucrări cu portretele lor, ale familiei sau cu gospodăria). Artistul crea. astfel, în „bottega” (camera de lucru), termen diferit de „studiolo”, cuvânt cu sensul de studio, care era mai mult o cameră de contemplare. Cele două încăperi erau găzduite de obicei, în aceeaşi clădire, unde artiştii intrau întâi ca ucenici.
În secolul al XVII-lea, atelierul a devenit un spaţiu reflexiv, o combinaţie între camera de lucru şi studio, în care actul contemplaţiei a fost încorporat în procesul de pictură, în sine. Acest lucru era valabil, mai ales, în cazul lui Rembrandt, care a realizat peste 50 de autoportrete de-a lungul vieţii sale.
Secolul al XIX-lea. Atelierul şi Academia
Formatul de bază al atelierului artistului a rămas în mare parte acelaşi din Evul Mediu până în anul 1800. Atelierele au fost formate dintr-un artist şi un grup de studenţi dedicaţi, care au trecut pe rând de la ucenic la calf, apoi la master, moment în care şi-au constituit propriile ateliere. Saloanele academice au fost principalele evenimente de artă europeană ale secolului. De asemenea, a luat naştere un nou curent, acela de a picta în aer liber. În toată Europa, pictorii şi-au împachetat şevaletele pliabile, vopselele şi pensulele şi au călătorit pentru a picta natura în toată splendoarea ei.
Secolul XX: Exuberanţă. În anii 1960, Andy Warhol (foto) a inovat modelul de studio al artistului, fiind cunoscut pentru petrecerile sale şi pentru arta pe care o producea, aproape fără încetare, zi şi noapte. „Fabrica” era studioul lui Andy Warhol din New York, cu trei locaţii între 1962 şi 1984. Anii lui Warhol la „Fabrica” au fost cunoscuţi drept Epoca de Argint, deoarece studioul a fost decorat cu vopsea argintie şi cu oglinzi sparte. Oaspeţii care îi treceau pragul se odihneau pe canapeaua roşie găsită de artist pe stradă.
Sursa: Revista Historia, nr. 242
