Nu sunt scriitoare …
Și totuși… de ce scriu?
Pentru că poveștile din cabinet nu sunt singulare, și nu toți cei care ar avea nevoie de un psiholog, își permit financiar sau au curaj să treacă pragul cabinetului.
Am crescut cu povești, ne creștem copiii cu poveşti, în drumul nostru prin lume ne spunem povestea și ne hrănim cu poveștile altora, mai ales dacă ne regăsim în ele până la un punct.
De obicei acel punct din care noi nu mai avem curajul să sperăm, să vedem dincolo de frici, dincolo de ceea ce ne dorim să trăim cu adevărat.
Conștienzarea ne arată ușa către ceva nou și la un moment dat ținem în mână ”cheia”, dar ne este frică să ne și atingem de ușă, de descuiat nici nu poate fi vorba.
Până într-o zi, când lucrurile merg din ce în ce mai rău, dar nu mai vrem să mergem în direcția lor.
”Cine sunt eu?” nu este o întrebare oarecare. Este cea mai grea temă pe care o dau clienților mei, în diferite etape ale terapiei.
Parcă aud zgomotul măștilor care cad pe jos și se sparg în mii de cioburi colorate.
Articolul de astăzi este o dedicație de suflet, pentru acele femei care au găsit puterea de a sparge o ”bulă de dioxid de cabon” în care au trăit o viață, și pe care o credeau de oxigen, din cauza manipulării psihologice pe care partenerii au reușit să o exercite asupra lor.
Cum se simt femeile care sunt prinse în cușca unui abuzator emoțional?
Se simt prinse în capcana din care sunt conștiente că trebuie să iasă, dar le este frică.
Frica și tristețea fiind ca un fular care le sufocă, iar frustrarea și revolta fac parte din meniul zilnic.
Un uragan de sentimente contradictorii pune stăpânire pe sufletul și mintea unei femei care conștientizează că ieșirea din colivie este singura soluție pentru viitor. Al ei și al copiilor ei.
Perioada de tranzit între cele două lumi este foarte grea, iar măștile de adaptare sunt variate, pentru a păstra o aparență care să nu dea de bănuit că urmează o evadare din viața de coșmar, iar răscrucea devine din ce în ce mai apăsătoare.
Forma aceasta de abuz psihologic, în care victima este supusă îndoielii faţă de propria memorie, percepţie şi sănătate mintală, prin folosirea unor tehnici de negare a abuzurilor precedente şi prin crearea de situaţii în care victima sfârşeşte dezorientată, se numeşte în termeni de specialitate: Gaslighting.
Fenomenul nu se întâmplă peste noapte și poate veni din partea unei persoane de atașament, de obicei partenerul de cuplu, dar poate fi întâlnit și în relațiile părinte-copil, fie de părinți, fie de copil, ambii folosind minciuna pentru a altera realitatea și a-l dezorienta pe celalalt, consecințele asupra sănătății mintale ale victimelor fiind destul de puternice. Abuzatorul poate folosi orice tactică pentru a-i spulbera barierele emoționale ale victimei, prin acoperirea contextului general cu gesturi romantice sau semnale de acceptare urmate de respingere, tocmai pentru a crea confuzie în mintea partenerului.
Victimele trec prin mai multe stadii: de neîncredere în propria judecată, apărare prin angajarea în conflict direct cu abuzatorul și depresie, când victima cedează presiunilor și chiar încearcă să-și schimbe comportamentul pentru restabilirea armoniei în relație.
În funcție de stadiul în care se află, victimele pot experimenta emoții negative atât de puternice, precum frustrare, dezorientare, disperare, oboseală cronică, anxietate și în final depresie și pierdere a identității personale.
De obicei, sociopaţii utilizează această metodă destul de des, pentru că sunt incapabili să empatizeze cu oamenii din jur, din contră, îi exploatează, folosesc minciuna că instrument foarte convingător pentru a-și nega în permanență greșelile și profită la maxim de vulnerabilităţile și dependența celorlalți.
Persoanele care au un astfel de comportament pot suferi de o tulburare narcisică. Se văd unice și deosebite, se consideră perfecți și încearcă permanent să-i corecteze sau să-i educe pe cei din jur, impunând modul lor de a gândi, prietenilor, partenerilor de viață sau copiilor.
Dacă simți că te afli într-o situație de acest gen, dă-mi voie să -ți spun un secret:
Problema este că soluția ești chiar …TU!
Cel care te abuzează nu va recunoaște niciodată acest lucru, pentru că el considera că nu are nicio problemă și nu are nevoie de ajutorul unui specialist în sănătate mintală.
TU, cel abuzat, poți cere ajutor pentru a evalua daunele și pentru a învăța cum să scapi din plasa de păianjen, până nu este prea tărziu, pentru a găsi soluții de a merge mai departe și a reconstrui relația cu voi înșivă, pentru a redobândi stima de sine și puterea interioară.
Dacă realizezi într-un final că ceva nu este în regulă și vrei să ieși din postura de victimă a unui abuzator, trebuie să-ți iei câteva măsuri de siguranță:
• Apelează la membrii familiei sau la prieteni de încredere pe care te poți baza la nevoie și cărora le poți expune situația pentru a primi sfaturi neutre și obiective.
• Notează toate evenimentele importante și experiențele prin care ai trecut.
• Rezolvă-ți conflictele personale și interioare, apelează la ajutor de specialitate în caz de nevoie pentru a-ți putea întări puterile și pentru a-ți recăpăta stima de sine, atât de necesară în lupta cu abuzatorul.
• Educă-te emoțional! Psiho-educația este foarte importantă în toate aspectele ce țin de sănătatea mintală și relaţiile interpersonale.
Nu uitați! Dacă un ou se sparge din interior înseamnă viață, dar dacă se sparge din exterior înseamnă opusul.
”Nu permite rănilor să te transforme în ceea ce nu ești.” – Paulo Coelho
Vă îmbrățișez cu sufletul!
Psih. Cristina-Irina Budurin