1.8 C
Ploiești
joi, 25 februarie, 2021
Acasă Ocolul Pamantului Cele cinci dosare-cheie din Orientul Mijlociu

Cele cinci dosare-cheie din Orientul Mijlociu

Aproape jumătate dintre obiectivele din politică externă enunţate de Donald Trump în timpul campaniei electorale din 2016 priveau Orientul Mijlociu: mutarea ambasadei americane din Israel la Ierusalim şi recunoaşterea coloniilor israeliene din Cisiordania, renegocierea acordului nuclear cu Iranul, înfrângerea Statului Islamic şi o schimbare a situaţiei din Siria, inclusiv printr-o eventuală cooperare cu regimul Assad sau/şi cu Rusia în lupta împotriva jihadiştilor.
Prima vizită oficială a lui Donald Trump a fost – contrar tradiţiei instituite de alţi preşedinţi care au preferat Mexicul sau Canada, în Orientul Mijlociu, în capitala Arabiei Saudite, Riad, unde a fost primit cu un fast demn de un monarh. În cei patru ani care au trecut de atunci, Trump şi-a îndeplinit doar parţial obiectivele, însă, dincolo de acest lucru, perioada a fost marcată de momente spectaculoase – bombardarea Siriei, uciderea liderului Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi, şi a comandantului Forţei Quds a Gărzilor Revoluţionare iraniene, Qassem Soleimani – de retrageri şi cedări de neînţeles, dar şi de succese considerate istorice, ca medierea păcii între Israel şi Emiratele Arabe Unite.
O cronologie semnată de jurnalistul Cătălin Gomboş, pentru Hotnews.ro.

1 Înfrângerea califatului şi uciderea califului
Când Donald Trump a preluat preşedinţia, în ianuarie 2012, Statul Islamic trecuse de ceva timp de perioada sa de apogeu şi era presat din toate direcţiile. Statele Unite se implicaseră în războiul împotriva grupării, mai întâi în Irak, apoi în Siria, încă din a doua parte a anului 2014. Americanii deciseseră să intervină, cu aviaţia şi un număr limitat de militari în termen, în special din forţele speciale, după campania-fulger în urma căreia jihadiştii cuceriseră (printre altele) Mosulul şi proclamaseră califatul – o organizaţie statală cu pretenţia de a încorpora toate teritoriile musulmane, iar liderul lor, Abu Bakr al-Baghdadi se proclamase calif.
Doi ani şi jumătate mai târziu, în Irak extremiştii pierduseră marile oraşe din provincia Al Anbar, Fallujah şi Ramadi şi era în plină desfăşurare bătălia pentru Mosul, cel mai mare oraş pe care l-au controlat vreodată. În Siria, miliţiile kurde YPG, întărite de luptători arabi şi sprijinite de aviaţia de război americană, începuseră deja de trei luni marea operaţiune care avea să ducă în cele din urmă, la capturarea capitalei Statului Islamic, Raqqa. Totul era, aşadar, pus în mişcare.
Dar, este adevărat, Mosulul a căzut în timpul administraţiei Trump, la fel şi Raqqa, iar Statul Islamic a fost până la urmă spulberat, rămânând fără teritorii, cu câteva celule underground care se limitează la atacuri în gherilă.
Marea lovitură a dus-o Trump în octombrie 2019, când a anunţat moartea lui Abu Bakr al-Baghdadi, într-o operaţiune a armatei americane. În ochii administraţiei, evenimentul avea cel puţin acelaşi impact pe care îl avusese şi uciderea lui Osama bin Laden, în timpul preşedinţiei Obama.

2 Politica din Siria: între fermitate şi slăbiciune
Invadarea Irakului, în 2003, pentru a elimina un arsenal de arme de distrugere în masă pe care s-a dovedit că ţara nici măcar nu le mai avea, le-a dat emoţii multor state din regiune, câte şi-au dat seama că în unele chestiuni nu era de glumit cu americanii.
După numai zece ani, însă, americanii şi-au diminuat singuri această imagine. Obama avertizase regimul de la Damasc că folosirea armelor chimice împotriva propriei populaţii reprezintă o linie roşie. Pe 21 august 2013, regimul Assad a ucis aproximativ 1.500 de persoane – o treime din aceştia erau copii – într-un atac chimic.
Americanii n-au făcut nimic. Iar din acel moment a fost destul de clar pentru toată lumea că nu vor interveni vreodată împotriva regimului Assad, care mai întâi cu ajutorul Iranului, apoi cu cel al Rusiei, a reuşit să întoarcă războiul civil în favoarea sa.
Trump a vrut să se arate mai ferm decât Obama, iar, în aprilie 2017, Statele Unite au bombardat o bază siriană ca răspuns la un nou atac guvernamental cu arme chimice. A fost doar un răspuns limitat, iar un an mai târziu, sirienii au recidivat folosind din nou arme chimice. Trump a ordonat din nou bombardarea unor obiective guvernamentale siriene, dar de data aceasta americanilor li s-au alăturat britanicii şi francezii. Ca şi în anii precedenţi, represaliile americane au fost limitate şi nu au afectat cu nimic desfăşurarea războiului: forţele guvernamentale siriene, sprijinite de Rusia, Iran şi miliţiile şiite coordonate de acesta, au continuat să facă progrese împotriva rebelilor, care au sfârşit prin a fi împinşi într-un colţ din nordul Siriei.
Un alt incident semnificativ a avut loc în februarie 2019, când forţe guvernamentale siriene şi mercenari ruşi au atacat un avanpost american în estul Siriei. Sute de atacatori – inclusiv un număr semnificativ de ruşi – au fost ucişi în bătălia care a durat câteva ore. Americanii nu au suferit nicio pierdere.
Intenţia lui Trump a întâmpinat o opoziţie puternică inclusiv în interiorul propriei administraţii şi a dus, în decembrie 2018, la demisia secretarului apărării, James Mattis, unul dintre cei mai respectaţi şi mai credibili oficiali de rang înalt de la Washington.
La mai puţin de un an după acea demisie, Statele Unite au dat, din nou, un semn de slăbiciune în Siria, de data aceasta în faţa unui aliat: Turcia a lansat o ofensivă împotriva rebelilor YPG, pe care îi acuza fără a prezenta vreo probă și i-a forţat, practic, pe americani să se retragă din nord-est; mai mult, o parte din bazele abandonate de aceştia au fost preluate de forţele ruseşti, care s-au grăbit să umple vidul creat.
La vremea respectivă, s-a speculat că în spatele retragerii americane ar fi fost un troc cu Turcia, care i-ar fi spus Washingtonului unde se ascunde Abu Bakr al-Baghdadi, ucis doar câteva zile mai târziu.

3 Iran: Public Enemy No. 1
Candidatul Trump a spus că doreşte renegocierea acordului nuclear; ca preşedinte, a retras Statele Unite din acesta, în mai 2018. După retragere, Statele Unite au fost de două ori la un pas de război cu Iranul. Americanii au fost criticaţi, pentru că s-au retras dintr-un acord funcţional: Iranul îşi îndeplinea obligaţiile şi redusese substanţial activităţile şi capacitatea de producţie în cadrul programului nuclear – despre care, oricum, afirma că era strict civil, chiar dacă fusese sancţionat înainte de acord, pentru că erau indicii că se încearcă dezvoltarea armelor nucleare.
Problema e că acordul nu a rezolvat vreodată toate durerile de cap date de Iran, pentru că se referă strict la un aspect: programul nuclear. Dar Iranul nu are doar o politică nucleară. Are şi una regională şi a reuşit să-şi clădească o adevărată sferă de influenţă – Semiluna Iraniană – până la Marea Mediterană, prin Irakul intimidat de miliţii şiite şi cu cei mai influenţi politicieni proveniţi din partide şiite – toate apropiate sau cel puţin prietenoase cu Iranul – şi prin Siria, unde a contribuit la salvarea regimului lui Bashar al-Assad, el însuşi membru al unei minorităţi religioase, alauiţii, considerată a fi o sectă a şiismului.
În Asia Centrală, Teheranul are legături cu comunitatea hazară din Afganistan. O altă problemă priveşte programul balistic al Iranului, dezvoltarea de rachete tot mai performante şi mai precise, cu rază de acţiune tot mai mare, capabile să lovească atât Israelul, cât şi, mai aproape de casă, câmpurile petroliere ale saudiţilor. De altfel, industria saudită în domeniu a fost serios afectată de atacul cu drone -. Atribuit Iranului, dar negat de acesta -, care a redus la jumătate, în septembrie 2019, capacitatea de producţie a Riadului.
Saudiţii şi-au revenit relativ rapid, dar semnalul Teheranului a fost cât se poate de clar, mai ales că dronele sunt jucării în comparaţie cu alte rachete din arsenalul iranian.
Cea mai serioasă criză s-a declarat după ce, în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 2020, generalul iranian Qassem Soleimani, comandant al Forţei Quds a Revoluţionare, a fost ucis de o rachetă americană pe Aeroportul Internaţional din Bagdad. Soleimani era un erou naţional în Iran, apropiat al liderului suprem, Ali Khamenei, şi o adevărată vedetă – un soi de James Bond combinat cu un iscusit general şiit – în ochii multor arabi şiiţi din regiune.
Ceea ce i-a atras moarea a fost imensa sa activitate pe lângă toate miliţiile şiite din regiune, de la Hezbollah, la cele irakiene. Soleimani este omul care a coordonat transformarea acestor miliţii într-o forţă militară semnificativă în Irak, unde, în anii 2000, a ucis sute de militari americani, iar, ceva mai recent, a contribuit la înfrângerea Statului Islamic.
Uciderea lui Soleimani a produs consternare şi furie la Teheran, astfel că din nou s-a vorbit despre iminenţa unui război cu americanii, în condiţiile în care iranienii au ameninţat cu represalii, iar Donald Trump a ameninţat, şi el, că intenţionează să răspundă la un eventual atac ordonând bombardarea a 52 de situri iraniene.
Iranienii s-au ţinut de cuvânt şi, pe 8 ianuarie 2020, au lovit cu rachete baze americane din Irak. Militarii erau deja la buncăre atunci când au lovit rachetele, aşa că niciunul nu a fost ucis; s-a spus atunci că Teheranul căutase o soluţie de compromis să se ţină de cuvânt fără să provoace Washingtonul prea tare.
Cert e că Donald Trump nu a ordonat represalii la tirul iranian – chiar dacă, ulterior, s-a aflat că, de fapt, numărul militarilor americani care avuseseră de suferit fusese mult mai mare decât se anunţase iniţial. După acel moment de vârf al crizei, situaţia s-a mai calmat, iar câteva luni mai târziu, ambele ţări au avut alte probleme pe cap, fiind lovite puternic de pandemia de Covid-19; în plus, Statele Unite s-au confruntat cu problemele legate de protestele anti-rasism, iar Iranul a resimţit tot mai puternic şi faptul că Washingtonul, după retragerea din Acordul nuclear, i-a reimpus sancţiuni economice.

4 Cel mai bun prieten al Israelului
Pe 14 mai 2018, a fost inaugurată oficial ambasada Statelor Unite la Ierusalim. Donald Trump îşi îndeplinea, în acest fel, una dintre promisiunile făcute în campania electorală, dar, în acelaşi timp, ambasada unul dintre principiile după care americanii şi majoritatea comunităţii internaţionale se ghidează zeci de ani: acela de a nu recunoaşte Ierusalimului drept capitală a Israelului până când soarta oraşului, pe care şi palestinienii îl consideră capitala lor, nu va fi tranşată printr-un acord de pace între cele două naţiuni.
După mutarea ambasadei la Ierusalim, au urmat alte două decizii: Washingtonul a încetat să mai considere drept ilegale coloniile israeliene din Cisiordania şi a recunoscut anexarea Înălţimilor Golan, un teritoriu sirian, de către Israel. Atât constituirea de colonii cât şi anexarea sfidează Rezoluţia 242 a Consiliului de Securitate al ONU, care i-a cerut Israelului să elibereze toate teritoriile ocupate în urma Războiului de şase zile din 1967, revenirea la graniţele din 1967 reprezentând, de altfel, şi unul dintre elementele de bază ale procesului de pace de la Oslo, în care au participat atât israelienii, cât şi palestinienii.
Aceştia din urmă au fost scoşi complet din ecuaţie de Donald Trump, atunci când, la sfârşitul lui ianuarie 2020, a prezentat cu surle şi trâmbiţe planul american de pace în Orientul Mijlociu, care avantajează clar Israelul şi ignoră toate revendicările cheie ale palestinienilor.
Cu tot entuziasmul arătat de Trump cu privire la plan, acesta nu a fost pus în aplicare până acum şi, cel puţin pentru moment, pare destul de puţin probabil ca într-un viitor apropiat să se întâmple ceva, e mult mai plauzibil ca planul să fie abandonat.

5 Bonus: pacea cu talibanii
Afganistanul nu este în Orientul Mijlociu, ci în Asia Centrală, dar legăturile între dosarele cu privire la cele două regiuni sunt multiple. Doctrina globală a jihadului a fost formulată de un palestinian. Abdullah Azzam, care a militat pentru mobilizarea lumii musulmane în ajutorul mujahedinilor afgani care se luptau cu forţele sovietice; Azzam i-a fost mentor lui Osama bin Laden şi, înainte de a fi asasinat în oraşul pakistanez Pashawar, în 1989, a coordonat organizaţia pe care fostul său elev a transformat-o ulterior în al-Qaeda.
Războiul american din Afganistan era cel mai lung din istoria Statelor Unite, iar începutul mandatului lui Donald Trump nu se întrevedea vreo perspectivă de câştigare, din contră, talibanii erau mai puternici decât oricând în cei 15 ani anteriori, iar NATO şi Statele Unite renunţaseră la operaţiuni majore de luptă, preferând să se axeze pe instruirea forţelor afgane, cărora americanii le ofereau, însă, cu regularitate sprijin.
În august 2017, Trump a afirmat că este hotărât să câştige războiul din Afganistan, iar, în septembrie, Statele Unite au decis să sporească efectivele americane din această ţară. Suplimentarea forţelor nu a dus, însă, şi la îmbunătăţirea situaţiei în teren, astfel încât americanii s-au angajat din nou în convorbiri cu talibanii, care au fost găzduite şi mediate de Qatar.
În februarie 2020, americanii şi talibanii au ajuns la un acord de încetare a focului, în lunile următoare au fost lansate şi convorbiri de pace inter-afgane, iar, pe 7 octombrie, Trump anunţă că, până de Crăciun, toţi militarii americani din Afganistan vor fi acasă. Nu este sigur că această promisiune va fi onorată, dar e cert că Statele Unite nu au fost niciodată atât de aproape de o retragere din Afganistan.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Articole recente

SIGUR CĂ ȘTIȚI!

Știți ce este mai găunoasă în țara asta, decât subvenția pentru cărbune? Știți ce este mai greu de suportat în țara asta, decât mizeria de...

Stadiul alimentării cu apă în localitățile din România

În statistica de la sfârșitul anului 2019, Prahova figura cu 94 de localități (14 orașe și 80 de comune) care dispun de sistem public...

Centre speciale de vaccinare pentru profesori

De ieri, în Prahova funcționează două centre de vaccinare destinate exclusiv personalului din unitățile de învățământ și creșe. Acestea sunt amenajate în cabinetul medical...

Ioana Ghizilă a cucerit Cupa României cu Sepsi Sf. Gheorghe

Ploieșteanca Ioana Ghizilă, care a fost legitimată la echipa fanion de baschet feminin a municipiului Ploiești, a reușit o nouă performanță cu actuala sa...

FILARMONICA PLOIEȘTI, www.filarmonicaploiesti.ro

Concert Folcloric de Dragobete – 24 februarie 2021 Orchestra Populară “Flacăra Prahovei” a Filarmonicii “Paul Contantinescu” vă așteaptă miercuri, 24 februarie 2021, de la ora...

TEATRUL „TOMA CARAGIU”, www.teatruploiesti.ro

SecȚia DRAMĂ Vineri, 26 Februarie, ora 19:00; Sambata, 27 Februarie, ora 19:00 - PREMIERA - Sala Teatrului Toma Caragiu Ti amo, Maria!, de Giuseppe Manfridi, regia:...