fbpx
miercuri , 3 iunie 2020
Home / Actualitate / Cel mai premiat antrenor din lume este unul dintre noi.

Cel mai premiat antrenor din lume este unul dintre noi.

Doamnelor şi domnilor, jos pălăria pentru Octavian Bellu, omul cu 279 de medalii!

 

Pe Octavian Bellu îl întâlnesc aproape zilnic. La piaţă, la supermarketul din cartier, obişnuiam să dau de el chiar şi în parc. Eu, cu copilul la plimbare, domnia sa, împreună cu doamna Mariana Bitang, jumătatea lui în toate cele, în viaţa de zi cu zi şi în performanţă. Soţia era cea care plimba câinele familiei, iar domnul se relaxa… Ultima dată am schimbat două vorbe în faţa cabinei de vot, dar să nu vă gândiţi că am făcut politică. Nu, vecinul super-galonat, ploieşteanul Octavian Bellu, a vorbit mai mult cu fiică-mea, au făcut poze şi mi-a sugerat că la câtă energie are, ar putea să facă un sport. Nu neapărat gimnastică, dar sport, pentru că ţara asta are nevoie. Şi de campioane, dar şi de oameni sănătoşi.

Nu vă aşteptaţi însă că pe stradă lumea să se înghesuie ca să stea la autografe când dă peste asemenea legendă. Pentru că societatea asta este, societatea zilelor noastre. Îi recunosc de la o poştă pe Viorel şi pe Vulpiţa, însă pe antrenorul care a ieşit din competiţii ca să intre direct în istoria sportului mondial, care face parte din Hall of Fame oficial din 2009, nu cred că-s mulţi care îşi dau seama pe cine au în faţă. E paradox, e trist şi e amar, dar – nu vă supăraţi şi sper să nu fie deranjantă comparaţia de mai deveme – e crudul adevăr…

Profu’ de sport
Dacă n-ar fi ajuns cine a ajuns, fostul profesor de sport din Ploieşti ar fi urmat, probabil, medicina. Spunea Octavian Bellu anul trecut reporterilor GSP că nu se sperie când vede o picătură de sânge. Mai completau colegii mei, dacă era regizor, era unul de Oscar, cu siguranţă. Iar dacă era dirijor, ar fi condus, din fineţea încheieturii mâini, marile orchestre ale lumii, ca Zubin Mehta, cu cei trei legendari tenori în stânga lui… Da, este poate cea mai fidelă descriere a ceea ce a însemnat Octavian Bellu, prahoveanul, pentru gimnastică.
Cum altfel când în palmaresul ca şi coordonator al lotului feminin de gimnastică al României, Octavian Bellu are 279 de medalii olimpice, mondiale şi europene? Figura lui este şi pe stradă la fel de impunătoare precum era după concursurile în care îşi îmbrăţişa elevele reţinut, fără acel entuziasm specific nouă, latinilor. Oare cine nu îşi aminteşte acel chip pe care cu greu puteai citi emoţia, fie ea bucurie sau tristeţe?

Bătăile aplicate fetelor, adevăr dureros, legendă sau exagerare?
Poate părea un pic straniu, dar omul care a respirat, respiră şi trăieşte pentru gimnastică a fost mereu zgârcit când a venit vorba să…vorbească despre gimnastică. Iar în contextul ultimilor ani, când foste sportive, gimnaste, campioane chiar au găsit de cuviinţă să-şi spună propriile versiuni despre viaţa în cantonamentele cazone şi despre drumul spre glorie presărat uneori cu bătăi, palme sau durităţi, Octavian Bellu s-a limitat în a ne spune că adevărul este undeva mereu la mijloc.
„Severitatea este acceptabilă până la limita la care eşti convins că acea copilă pe care o antrenezi nu îşi rupe gâtul. Lumea priveşte spre gimnastică fiindcă este frumoasă şi spectaculoasă, dar uită sau nu ştie că o fracţiune de secundă te poate costa viaţa, sănătatea.”, este o declaraţie care îi aparţine.
E drept că mulţi şi-au pus întrebări atuncî când, din unele cărţi autobiografice, se citea printre rânduri că sala de antrenament o aşa-zisă cameră de tortură. „Nu spune nimeni că antrenamentele la Deva au fost ca o bătaie cu petale de trandafiri. Dar nici altfel de bătaie! Erau, în schimb, momente în care tu, antrenor, ieşeai din sală şi îţi dădeai palme. Venea concursul peste tine şi exerciţiul era departe de a fi gata…. Disciplina e una, teroarea e alta. Un lucru la care am ținut întotdeauna a fost să nu dau sportivului senzația că el conduce antrenamentul. Nu, îl conduc eu!”, le-a mărturisit colegilor de la Gazeta Sporturilor, în acel interviu, poate singurul în care deschide această cutie a Pandorei.
Acum, când nimeni nu mai pare dispus să mai ridice sportul românesc, să oprească alunecatul ăsta pe tăvălug, în jos, al gimnasticii româneşti, ce mare durere, Doamne!, Octavian Bellu şi Mariana Bitang se ocupă de… olimpiada din 2024. Asta, în cel mai optimist mod cu putinţă. Cel mai celebru cuplu de antrenori ai planetei – să ne mai lăudăm puţin cu ei că merită – au dat drumul proiectului „Ţară, ţară, vrem campioane!”. Pentru că indiferent câtă amărăciune rămâne uneori din cauza ingratitudinii generale, dragostea e dragoste. Iar Octavian Bellu, chiar dacă refuză să-şi scrie cartea vieţii pentru că nu se vede Dostoievski, are vorbă: „Antrenorul se pierde în istoria sportului, doar sportivul este cel care rămâne.”

Distribuie:

Check Also

Listă neagră a zborurilor

Agenția Europeană pentru Siguranța Aviației a întocmit o așa-zisă „listă neagră” a aeroporturilor din țările …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *