fbpx
20.7 C
Ploiești
marți, 11 august, 2020
Acasă Ocolul Pamantului Ce păţesc cei care nesocotesc prietenia Americii

Ce păţesc cei care nesocotesc prietenia Americii

Până la urmă, să fii aliatul favorit al Americii şi să renunţi la această alianţă trebuie să aibă un cost. Şi nu unul mic. Atunci când se aude zăngănit de arme între ruşi şi turci, Europa întreagă tremură. Şi tremură pe bună dreptate: aproape patru milioane de refugiaţi sirieni se află astăzi pe teritoriul Turciei şi încă un milion la graniţa acesteia cu Siria, aşteptând să se reverse spre inima Europei. Dacă se va declanşa, acest tăvălug va fi cea mai teribilă ameninţare la adresa unei Uniuni Europene din ce în ce mai fragilă şi mai lipsită de orientare strategică.
Cine ar putea fi în stare să oprească acest exod? Angela Merkel şi Comisia Europeană au fost deja învinse la precedentul val de migraţiune, din 2015. Generaţia marilor oameni de stat europeni a cam apus de mult, iar cocoşelul Emmanuel Jean-Michel Frederic Macron sau blajina bunicuţă Ursula Gertrud von der Leyen nu ne dau deloc speranţe că ar putea face faţă unei asemenea invazii. Nu ne mai rămâne decât nădejdile firave în industria gardurilor de sârmă sau, mă rog, în ce a mai rămas din respectiva industrie. Un mic amănunt pentru înţelegerea dimensiunilor pericolului care pândeşte Uniunea dacă Turcia cheltuieşte astăzi 10-11 miliarde de dolari pe an pentru întreţinerea celor 3,6 milioane de refugiaţi sirieni, această întreţinere ar costa Germania peste 100 de miliarde de euro anual.
Cele 13 războaie de până acum
Nimic nu a zdruncinat mai temeinic şi mai îndelungat jumătatea de est a continentului nostru decât şirul de războaie tuso-turce, care a durat aproape 250 de ani. Cel mai îndelungat conflict de pe continentul nostru este cauza tuturor nenorocirilor care macină imensul teritoriu ce se întinde din Caucaz până în Balcani. Populaţii întregi mutate sau nimicite, graniţe istorice translatate, minorităţi „îngropate” în mijlocul propriului teritoriu, al doilea cel mai întins din lume – toate se datoresc sângerosului şir de 13 ciocniri între turci şi ruşi,12 dintre războaiele de până acum au fost regionale: 1676-1681, 1687, 1689, 1595-1696, 1710-1712 (parte al Marelui Război Nordic), 1735-1739, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856 (războiul Crimeii) şi 1877-1878, iar al 13-lea s-a consumat în timpul Primului Război Mondial. Consecinţa acestor înfruntări a fost acapararea de către ruşi a întregului litoral nordic al Mării Negre, până la Prut, şi a întregii regiuni caucaziene. Primele două veacuri de război s-au încheiat pe 3 martie 1878, prin tratatul de la San Stefano, care consfinţea „alungarea” otomanilor din Balcani, dar şi pierderea definitivă a întregii Basarabii (inclusiv Bugeacul) de către proaspăt-fondatul stat român. Tot atunci România şi-a recăpătat provincia de dincolo de Dunăre, Dobrogea, redobândind statutul de naţiune maritimă. Şi tot atunci, România a fost recunoscută ca stat independent.
Ultima înfrângere militară dintre ruşi şi turci s-a desfăşurat în timpul Primului Război Mondial şi a fost o ciocnire pentru Caucaz şi pentru posesiunile asiatice ale otomanilor. Formal, aceasta s-a încheiat în 1918, tot pe 3 martie, prin pacea de la Brest-Litovek. Tot în martie, dar pe 16, trei ani mai târziu, la Moscova, s-a semnat Tratatul de Înfrăţire ruso-turc, între Republica Sovietică Federativă Socialistă a lui Lenin şi Marea Adunare Naţională a Turciei, aflată sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk.
Acest tratat a deschis calea pentru Convenţia de la Montreaux (1936), care a clarificat statutul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a trasat graniţa dintre republicile caucaziene şi Turcia. Tratatul de Înfrăţire a rămas fundamentul noilor relaţii ruso-turce până pe 24 noiembrie 2015, când un avion rusesc Suhoi 24 a fost doborât de turci la graniţa acestora cu Siria. Acel 24 noiembrie 2015 a marcat începutul unor relaţii sinuoase, neclare şi tulburi între Ankara şi Moscova.
Condamnate de geografie şi de istorie să fie în tabere opuse
Logica stării naturale de tensiune între ruşi şi turci este simplă: ruşii deţin nordul litoralului Mării Negre, iar turcii deţin sudul aceluiaşi litoral; ruşii deţin cea mai puternică flotă de luptă a continentului în Crimeea, iar turcii deţin pe teritoriul lor, singura bază aeriană americană din estul Europei, singurul loc de unde avioanele americane pot zbura şi interveni rapid în zona Mării Negre sau în Siria.
Mai mult, ruşii şi turcii au interese opuse în Siria, singurul război „cald” care se desfăşoară la graniţa Turciei şi în care Turcia este parte.
Războiul din Siria este primul în care armata turcă luptă după 100 de ani de pace. Turcia se odihneşte de 68 de ani, apărată de cea mai puternică alianţă militară a lumii, NATO. Faptul că americanii îi garantează securitatea, precum şi faptul că există baza militară americană de la Incirlik au permis Turciei să prospere şi să devină una dintre primele 20 de naţiuni ale lumii.
Practic, apartenenţa la NATO înseamnă pentru turci apartenenţa la Occident. Şi ei au jucat cu brio această carte, profitând de statutul de parte a „lumii libere” şi de aliat fidel al Americii. Banii occidentali şi, în primul rând, dolarii americani investiţi în economia turcească au transformat ţara, dintr-o economie rurală, prăfuită, subdezvoltată, într-o mare putere economică a lumii. În 1980, Turcia era a 20-a cea mai mare economie a lumii, iar, anul trecut, a fost a 13-a cea mai mare economie a lumii, la doar un pas de Italia.
În plus, banii şi tehnologia americană au ajutat Turcia să devină a 11-a putere militară a planetei şi să deţină a doua cea mai importantă armată terestră din NATO.
Turcia a prosperat şi a crescut datorită legăturilor comerciale cu statele occidentale şi datorită investiţiilor occidentale, unde în top se află Marea Britanie (11,90%) şi Olanda (11,60%), urmate de SUA şi Ţările din Golf (9,30% şi 9,40%).
Mirajul banilor chinezeşti
Numai că Dumnezeu, când vrea să te piardă, îţi ia minţile. Astfel s-a petrecut şi cu turcii. În loc să se bucure de prosperitate şi de forţă, la umbra avioanelor şi rachetelor americane, s-au „văzut” jucători internaţionali, pol de putere în regiune. Ba chiar şi-au adus aminte de vremurile glorioase ale Imperiului Otoman. Motiv pentru care s-au mutat de la vest la est,
într-un balans extrem de rapid, care le-a cam tăiat respiraţia. Mirajul banilor chinezeşti şi al gazului rusesc i-a făcut pe guvernanţii turci să abandoneze statutul occidental al ţării cu mult prea mare uşurinţă.
De mult timp, Turcia s-a integrat în giganticul proiect chinezesc OBOR (One Belt, One Road), noul drum al mătăsii. Orice discurs despre strategia de dezvoltare (ţinut la Ankara începe cu „banii care urmează să curgă din China” şi cuprinde o listă incredibilă de proiecte comune sino-turceşti: 25.000 km de cale ferată rapidă, plus investiţii directe chinezeşti de şase miliarde de dolari până în 2021). Deocamdată, chinezii au livrat destul de puţin: calea ferată de mare viteză Ankara-Istanbul, finanţată cu un credit chinezesc, plus calea ferată Baku-Tbilisi-Kars, integrată cu linia de mare viteză Edirne-Kars, şi investiţii directe de trei miliarde de dolari.
Dacă cineva ar avea vreo îndoială privind motivaţia chinezilor de a finanţa infrastructura de cale ferată de mare viteză a Turciei, o să o spulbere: drumul produselor chinezeşti exportate spre Europa se va reduce, astfel, de trei ori, de la 30 la doar 10 zile.
Turcia devine cel mai mare hub de gaze din Europa
Al doilea pilon al viitorului pentru economia turcească este colecţia de conducte de petrol şi gaze care alimentează Turcia. În Turcia, curg un milion de barili de ţiţei caspic pe zi prin magistrala Baku-Tbilisi-Ceyhan, 16 miliarde de mc pe an de gaz caspic prin conducta TANAP (Trans-Anatolian Natural Gas Pipeline), iar, în curând, încă 16 miliarde de mc de gaz pe an vor suplimenta capacitatea conductelor TANAP. Au plătit occidentalii aceste conducte gigantice, ok, turcii au luat banii acestora cu bucurie. Dar de ce să nu luăm şi de la ruşi? – şi-au zis paşalele de la Ankara. Şi uite aşa, încă două conducte au răsărit pe fundul Mării Negre: Blue Stream, cu o capacitate de 16 miliarde de mc anual, şi TurkStream, cu o capacitate de 31,5 miliarde de mc pe an.
„Sultanul” Erdogan probabil că şi-a râs mulţumit pe sub mustaţă: cu aproape 50 de miliarde de mc de gaze de la ruşi şi încă 32 de miliarde de mc din zăcământul caspic Shah Deniz, plus cele patru terminale de gaz lichefiate (Ereglisi, la Marea Marmara, Aliaga, lângă Izmir, Hatay Dortyol şi cel mai nou, tot la Aliaga), cu o capacitate totală de 42,7 miliarde de mc anual. Turcia devine cel mai mare hub de gaze din Europa, cu o capacitate anuală de 125 miliarde de mc, capacitate care nu va putea fi concurată nici măcar de Germania, după terminarea conductelor Nord Stream 2!
Să ai securitatea energetică a jumătate de Europă (cea sudică) la picioarele tale înseamnă o putere reală, nu? Parcă începem să ne comparăm cu sultanii glorioşi Fatih Sultan Mehmet sau Kanuni Suleiman… Şi, de aici până la sfidarea Americii nu mai e decât un pas mic, pe care Recep Tayyip Erdogan nu s-a sfiit să-l facă, a cumpărat armament rusesc, mai precis patru baterii de rachete sol-aer S-400, şi vrea să extindă acest contract, în pofida deciziei lui Donald Trump de a stopa livrarea către turci a escadrilei de avioane multi-rol F-35.
Ca o încununare a eforturilor de „înfrăţire” ruso-turce, anul trecut, în septembrie, la expoziţia Technofest, întreaga Europă de Est a amuțit când a văzut aterizând la Istanbul, alături de temutele avioane Suhoi Su-325, avionul de luptă „invizibil” de generaţia a –V-a, Su-57.
Noul conflict pleacă din Siria
Toată veselia asta s-a spart brusc pe 28 februarie 2020, atunci când lumea întreagă a aflat de existenţa unui nou şi de neascuns conflict ruso-trurc, în acea zi, turcii au pierdut 33 de militari, într-o lovitură aeriană pe care aviaţia „siriană” a executat-o în provincia Idlib. Aşa am aflat cu toţii că, de fapt, turcii şi ruşii sunt angrenaţi de mult în acest conflict, pe care lumea l-a ignorat până astăzi.
Ei bine, provincia Idlib din nordul Siriei este primul teatru de luptă adevărat pentru armata turcă în ultima sută de ani. A doua armată din NATO încearcă să facă faţă armatei lui Bashar al-Assad, slăbită după aproape un deceniu de război civil, dar întărită de „voluntari, consilieri şi mercenari” iranieni şi, mai ales, ruşi.
De ce s-a ajuns aici? Simplu. Idlib a rămas singura zonă controlată de coaliţia rebelilor sunniţi anti-Assad, motiv pentru care aici sunt masaţi peste un milion de refugiaţi sunniţi din restul Siriei. În decembrie 2019, sirienii lui Assad sprijiniţi de ruşi au declanşat ofensiva finală de recucerire a provinciei, eliberând aproape 2.500 kmp, iar cei un milion de refugiaţi sunt din ce în ce mai aproape de a intra pe teritoriul turc, fugind de represaliile regimului de la Damasc. Războiul a început de la dorinţa lui Erdogan de a preveni un nou val de imigranţi sirieni pe teritoriul său. Motiv pentru care armata turcă doreşte un coridor de protecţie cu o lăţime de 30 km la graniţa cu Siria, pe teritoriul sirian.
Ruşii şi sirienii nu vor să îi lase lui Erdogan mai mult de opt km ca lăţime a acestui coridor. Şi unii, şi alţii vor să-şi impună voinţa pe calea armelor. Pentru a fi clar ce riscă turcii avansând în acest conflict, ruşii şi-au trimis unităţi de poliţie militară la Saraqeb, pentru a marca „linia roşie” a Moscovei. Pe teren, în pofida anunţului militarilor turci despre uciderea a 2.000 de soldaţi sirieni şi distrugerea a peste 100 de tancuri şi a trei sisteme de artilerie, sirienii, „consiliaţi” de ruşi şi întăriţi cu „voluntari” ruşi, au avansat puternic, îngustând aria ocupată de rebelii sprijiniţi de Turcia şi făcând şi mai probabilă revărsarea refugiaţilor spre teritoriul turc.
Deşi turcii au ales să sperie Europa cu anunţul deschiderii graniţelor pentru refugiaţii sirieni, ei au avut totuşi decenţa să meargă spăşiţi în faţa aliaţilor din NATO pentru a cere sprijin în războiul din Idlib. Dar ce te faci că americanii de abia au anunţat că se retrag din Siria, tocmai pentru că nu doreau să-i supere pe turci cu alianţa lor cu trupele kurde din Kurdistanul sirian?
Şi iată cum, la Ankara, s-a creat „furtuna perfectă”: turcii deţin pe teritoriul naţional aproape patru milioane de refugiaţi, care îi costă peste 10 miliarde de dolari pe an (1,5% din PIB), economia nu merge prea bine, americanii au fost alungaţi din Siria de pretenţiile Ankarei, forţa militară a sirienilor sprijiniţi de ruşi este prea mare pentru armata turcă, iar, la graniţele sud-estice, încă un milion de refugiaţi sunt gata să sară gardul în Turcia. Iar grecii şi bulgarii nu par a fi prea generoşi cu primirea refugiaţilor îndrumaţi de Erdogan spre Europa. Creşterea economică a Turciei, în 2019, a fost aproape imperceptibilă (0,9%), în cădere de la 2,8% în 2018; şomajul se află la cote greu de crezut în Europa (aproape 12%, la fel de mult ca în perioada crizei din 2008), iar ţara se împrumută cu dobânzi uriaşe (11,3% pentru obligaţiunile pe 10 ani). Concluzia este una singură: Erdogan a căzut victimă propriului său succes, iar Turcia se vede acum pusă cu spatele la zid. Este o lecţie puternică pentru cei care îşi doresc de la istorie ceea ce nu pot primi.
Ankara a rupt multe dintre punţile cu America, după ce banii americani i-au adus Turciei puterea economică şi militară pe care astăzi o are; Ankara a impus americanilor să-şi extragă trupele din Kurdistanul sirian, pentru a-i lăsa fără apărare pe kurzii veşnic demonizaţi de guvernul turc. Şi tot Ankara a renunţat la avioanele de luptă americane, înlocuindu-le cu rachete ruseşti.
În fine, Ankara şi-a făcut o prioritate din atragerea creditelor chinezeşti, deşi economia naţională depinde semnificativ de comerţul cu Occidentul şi de finanţările care vin de la New York sau Londra.
Astăzi, în mod ironic, atunci când operaţiunile militare din Idlib nu curg în favoarea sa şi când dă piept cu realitatea politicii Kremlinului, singurul aliat de la care Erdogan poate aştepta ceva este tot America. America pe care o demonizase şi pe care şi-o dorise cât mai departe…

Pagină coordonată de Grigoraş NIŢĂ; www.ziarulploieştii.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Articole recente

Românii au acces la cartea electronică de identitate

Cetățenii pot opta însă și pentru CI simple, fără cip Președintele Klaus Iohannis a promulgat legea privind evidența persoanelor și actele de identitate ale cetățenilor...

România, pe locul al treilea pe continent, ca pierderi în industria turistică

Datele Institutului Național de Statistică arată că, în prima lună a verii, România a avut o scădere a numărului de turiști români de 68%...

Avertisment ONU despre închiderea școlilor

Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a avertizat că lumea se confruntă cu o „catastrofă generațională” din cauza închiderii școlilor în timpul pandemiei și...

Contracte europene de peste 140 mil. lei, la Sinaia

Primarul orașului Sinaia, Vlad Oprea, a anunțat că a semnat, la ADR Sud-Muntenia, contractul pentru Proiectul „Sinaia 3.0 Educație. Social. Mobilitate”, finanțat din fonduri...

Bărbat din Giurgiu, depistat cu Covid, la picnic pe Valea Prahovei

Un bărbat, în vârstă de 41 de ani, din Giurgiu, diagnosticat cu Covid – 19, a fost depistat în timp ce se afla, la...

PSD va depune moțiune de cenzură împotriva Guvernului Orban în august

Marcel Ciolacu, președintele interimar al social-democraților, a anunțat că PSD va depune moţiune de cenzură în luna august. Acesta a declarat, după ședința Comitetului...