Nepătimirea nu este starea în care nu simţi patimile, ci starea, în care nu le primeşti pe ele, din pricina virtuţilor cele multe şi de multe feluri pe care le au, pe faţă şi în ascuns şi au slăbit în ei patimile şi cu greu se mai pot răscula asupra sufletului. Şi mintea nu trebuie să fie aţintită mereu asupra patimilor. Căci gândurile ei sunt pline în tot ceasul de îndeletnicirea şi vorbirea modurilor celor bune, pornite în minte prin înţelegere. Iar când începe vreo pornire a patimilor, gândul este deodată răpit din apropierea lor prin vreo idee, care s-a ivit în minte. Şi patimile sunt lăsate în nelucrare (sunt zădărnicite), precum a zis fericitul Marcu. Mintea, care prin Harul lui Dumnezeu împlineşte lucrarea virtuţilor şi se apropie de cunoastere, prea puţin simte din partea rea şi neînţelegătoare a sufletului. Că răpita îi este cunoaşterea, către înălţimi, şi se înstrăinează de toate ale lumii. Şi din pricina curăţiei, a subtilitaăţi, a repeziciunii, şi a ascuţimii minţii lor, din pricina nevoinţei lor, mintea lor se curăţeşte şi se face luminoasă fiindca trupul lor s-a uscat. Şi prin viaţa cea liniştită şi prin stăruinţa în ea, uşor şi repede contemplaţia cea lăuntrică se aşează în ei şi îi călăuzeşte spre extazul (uimirea) care este vecină cu contemplaţia. Şi prin uimire li se înmulţesc clipele de contemplaţie, şi mintea lor nu are niciodată nevoie de materie perceptibilă, şi niciodată nu ies din acele stări, pe care i le pricinuieşte roada Duhului. Şi prin îndelungată obişnuinţă, amintirile, cele care atât patimile, precum şi puterea stăpânirii dracilor se şterg din inima lor. Căci, atunci când sufletul nu se împrieteneşte cu patimile şi nu cugetă la ele, fiindcă este stăpânit de alte griji, necontenit, atunci puterea de gheară a patimilor nu poate răpune simţul duhovnicesc al sufletului.
Părinte Gabriel, Parohia Sf. Gheorghe Nou – Ploieşti
