Cât de serioasă este dorinţa statelor din Balcanii de Vest de a adera la UE? Elitele locale exploatează subiectul „integrare europeană”, pentru a-şi consolida puterea, este de părere Ivailo Ditchev, pentru Deutsche Welle.
Extinderea Uniunii Europene nu mai este ce-a fost odată. De când a devenit clar că Turcia, sub conducerea lui Erdogan, nu este binevenită în comunitate şi că integrarea Ucrainei ar duce la tensiuni serioase cu Rusia, discuţiile pe marginea extinderii se concentrează asupra Balcanilor de Vest. Unii politicieni amintesc de „băieţii răi” Bulgaria, Grecia şi România. Populiştii sunt, din principiu, împotriva aderării la UE a ţărilor predominant musulmane, ca Bosnia-Herţegovina sau Kosovo. Alţii au tendinţa să uite pur şi simplu de Balcani.
Pe lângă atât de des amintita „oboseală a extinderii”, se pune şi întrebarea: cât de serioasă este dorinţa de integrare în UE a acestei regiuni? Iată un exemplu actual din relaţiile între Sofia şi Skopje. Deşi guvernul Bulgariei pozează cu plăcere în avocatul Balcanilor de Vest, un mic incident l-a determinat pe vicepremierul naţionalist de la Sofia să ameninţe că se va opune aderării Macedoniei de Nord la UE, din cauză că Skopje n-a fost pregătită să recunoască faptul că revoluţionarul Goţe Delcev a fost bulgar. O comisie mixtă bulgaro-macedoneană trebuia să pună capăt oricărei dispute pe această temă. Dar comisia cu pricina a tras de timp şi, după ani buni de muncă, a analizat doar Evul Mediu. Delcev s-a născut etnic bulgar şi a murit ca erou al naţiunii macedonene pe atunci în devenire, dar istoria joacă un rol minor, se pare.
Certurile – obstacole în calea aderării
Aşadar, ce ar putea sta în calea integrării? Nu comerţul, nu proiectele transfrontaliere, nu investiţiile sau problemele de securitate, ci întrebările legate de apartenenţa unei figuri istorice. Şi toate acestea, în condiţiile în care între Sofia şi Skopje nu există nici măcar o cursă feroviară, deşi distanţa dintre cele două capitale este de doar 245 de kilometri.
În mijlocul scandalului, naţionaliştii bulgari şi-au amintit de vitejii greci care şi-au apărat interesele naţionale atunci când au obligat conducerea de la Skopje să schimbe numele ţării din Macedonia în Macedonia de Nord şi să renunţe la toate „pretenţiile” legate de perioada antică. Acest conflict cu caracter simbolic, care timp de 27 de ani a înfrânat demersurile de recunoaştere internaţională a micii republici ex-iugoslave, pare să fi dat o pildă în regiune. Syriza a plătit cu majoritatea compromisul în disputa pe marginea numelui Macedoniei. În viitor, dacă vreun guvern elen de dreapta va prelua conducerea, s-ar putea ajunge din nou la o radicalizare simbolică a acestei chestiuni.
Elitele locale şi integrarea europeană
În altă parte, problemele sunt şi mai mari. Cele trei comunităţi etnice din Bosnia (bosniacii, croaţii şi sârbii) nu se amestecă deloc. Ba chiar până şi cursurile de istorie predate în şcoli sunt diferite. Un alt exemplu ar fi discuţiile dificile dintre Kosovo şi Serbia, intrate în impas anul trecut, după uciderea unui politician sârb.
Cu tot respectul pentru particularităţile culturale, se pune întrebarea cum îşi imaginează aceste ţări Uniunea Europeană. Iniţial, Uniunea a fost un proiect transfrontalier şi al cooperării – mai întâi în plan economic, apoi în multe alte domenii. În Balcani, este invers: elitele locale, nu neapărat legitime, se folosesc de integrarea europeană pentru a-şi consolida puterea. Opoziţia între aceste elite a fost o posibilitate de compensare a lipsei programelor politice şi a strategiilor politice independente. Astfel, integrarea europeană nu poate începe în Balcani prin tradiţia unirii pieţelor cărbunelui şi oţelului, ci prin proiecte de tip „Top-Down”, pe care Europa le cere din partea statelor din regiune.
Conducerea politică a fiecărei ţări balcanice în parte nu are interes să renunţe la graniţele naţionale, ci dimpotrivă. Aproape toate firmele din regiune sunt dependente de sprijinul statului şi de un protecţionism mascat. În principiu, în Balcani, activează puţine companii autohtone, iar integrarea prin Coca-Cola pare a fi un efort discutabil.
Este un paradox faptul că ţările fostului bloc răsăritean, ca România şi Bulgaria, s-au alăturat în 2007 comunităţii europene, iar statele din Balcanii de Vest, desprinse din Iugoslavia, n-au făcut-o până acum. O explicaţie ar putea fi faptul că elitele din România şi Bulgaria au pornit în procesul de transformare cu mai puţină legitimitate şi au fost nevoite să se adapteze – lucru cu care erau obişnuite de pe vremea Blocului de Est. Elitele din ţările fostei Iugoslavii păreau să aibă mai multă încredere în sine şi prestigiu internaţional, dar toate acestea au dus la conflicte. La războaie reale, nu simbolice.
Spiritul iugoslav ar trebui să reînvie
Paradoxul folosirii integrării în UE în scopul consolidării statelor instabile se potriveşte terminologiei naţiunii bazate pe criterii etnice foarte răspândite în Europa de Est. Persecutarea altor grupuri etnice, ca epurările etnice ale lui Slobodan Miloşevici, a existat şi în alte ţări din regiune începând cu războaiele de eliberare în care sute de mii de turci au fost vânaţi din casele lor în Grecia şi Bulgaria. Fenomene similare au fost şi de partea celor consideraţi a fi buni ca atunci când croaţii, cu ajutorul americanilor, au „curăţat” regiunea Krajna. Dar şi în Kosovo etnicii sârbi îşi părăsesc patria sub privirea neatentă a UE.
Să ne amintim ce s-a petrecut în Cehoslovacia şi Polonia după cel de-al Doilea Război Mondial. Milioane de etnici germani au fost alungaţi. După ce majoritatea evreilor din aceste ţări a fost ucisă de nazişti, istoria postbelică a celor două state est-europene a început cu o omogenitate etnică aproape nefirească. Actualele reacţii isterice faţă de refugiaţi ar putea fi consecinţa acestui sentiment de „puritate” etnică. În spate se ascunde spaima faţă de proiectul european prin care liniile de demarcaţie etnică dispar şi diversitatea este acceptată.
Ţările din Balcanii de Vest riscă să o ia pe vechiul drum, fiindcă apartenenţa etnică duce la mari pasiuni şi la lideri puternici cu tendinţe autoritare. Şi, pentru ca nimic rău să nu se întâmple, spiritul iugoslav al deschiderii şi al diversităţii culturale ar trebui reînviat. Sau – de ce nu? – utopia postbelică a unei Federaţii Balcanice, distrusă rapid de Stalin.