În anul 1977, în cadrul audierilor dintr-un subcomitet al Senatului, reprezentanţii armatei americane au dezvăluit faptul că forţele armate ale SUA au organizat un atac biologic simulat asupra oraşului San Francisco, pulverizând în secret bacterii Serratia şi alţi agenţi consideraţi inofensivi. Scopul a fost să vadă ce s-ar putea întâmpla în cazul unui atac real cu germeni.
Experimentul a presupus aruncarea unei „armate” bacteriene peste întregul oraş de pe o navă a Marinei din larg: „S-a observat că un atac cu succes de tip BW (război biologic) asupra acestei zone poate fi lansat de pe mare şi că pot fi produse efecte pe suprafeţe relativ mari”, au scris militarii în raportul clasificat din anul 1951 privind experimentul. Deşi doar o mică parte de experţi recunosc acest lucru, o foarte mare parte din tot ceea ce ştie Pentagonul despre efectele atacurilor bacteriene asupra oraşelor provine din acele teste secrete efectuate asupra oraşului San Francisco şi a altor oraşe americane din anii 1940 până în prezent.
În cadrul altor teste din anii 1950, cercetătorii armatei au dispersat Serratia asupra Panama City Beach şi Key West, Florida, fără să se constate nicio îmbolnăvire. De asemenea, au eliberat compuşi fluorescenţi deasupra statului Minnesota şi a altor state din Midwest, pentru a vedea cât de departe se vor răspândi în atmosferă. Particulele de sulfură de cadmiu – acum un agent cunoscut ca fiind cancerigen – au fost detectate la peste o mie de mile distanţă, în statul New York, au declarat reprezentanţii armatei la audierile din Senat, deşi nu au fost atribuite niciodată boli ca urmare a acestora.
O altă bacterie, bacillus globigii, a fost eliberată în San Francisco, în timp ce altele au fost testate pe locuitorii din New York şi Washington D.C. şi de-a lungul Washingtonului D.C. şi de-a lungul Pennsylvaniei, potrivit rapoartelor armatei publicate în timpul audierilor din 1977.
În 1966, în New York, cercetătorii militari au răspândit bacilus subtilis varianta Niger în sistemul de metrou, aruncând becuri pline cu bacterii pe şinele din staţiile din centrul Manhatanului. Bacteria a fost transportată pe kilometri întregi în tot sistemul de metrou, ceea ce i-a determinat pe oficialii armatei să concluzioneze într-un raport din ianuarie 1968: „Atacurile secrete similare cu un agent patogen care cauzează boli în timpul perioadelor de vârf din punct de vedere al traficului ar putea fi de aşteptat să expună un număr mare de oameni la infecţii şi la boli sau decese ulterioare”.
Oficialii armatei au constatat şi că o dispersie pe scară largă a bacteriei printr-o eliberare secretă a bacilus globigii, în mai 1965 la Aeroportul naţional din Washington şi la terminalul de autobuze Greyhound, ar aduce însemnate probleme sistemului american de apărare, ordine şi securitate, asta conform rapoartelor militare publicate la câţiva ani după audierile din Senat.
O informaţie interesantă, prezentă pe multe surse deschise: peste 150 de pasageri care fuseseră expuşi la bacterii au călătorit în 39 de oraşe din şapte state în cele două săptămâni care au urmat simulacrului de atac.
Armata a ţinut secrete testele de război biologic până când s-a aflat de ele (din cauza unor scurgeri de informaţii, voit sau accidental) din presă, în anii 1970. Între 1949 şi 1969, când preşedintele Nixon a ordonat distrugerea armelor biologice ale Pentagonului, testele în aer liber cu agenţi biologici au fost efectuate de peste 230 de ori (239 după unele surse,potrivit mărturiei reprezentanţilor armatei în 1977, în faţa subcomitetului pentru sănătate al Senatului). În 80 dintre aceste experimente, armata a declarat că a folosit bacterii pe care cercetătorii săi din acea vreme le considerau inofensive, cum ar fi Serratia, bacteria care a fost aruncată asupra oraşului San Francisco. În celelalte, armata a folosit substanţe chimice pentru a simula bacteriile.