joi , 14 noiembrie 2019
Home / Actualitate / Anthropocen, era în care omul ucide planeta (iI)

Anthropocen, era în care omul ucide planeta (iI)

Al şaselea val
Viitorul cataclism planetar, despre care tot mai mulţi savanţi cred că va aduce viaţa terestră în pragul dispariţiei, nu este o „premieră” mondială: în istoria veche a Terrei au mai existat alte cinci „episoade” catastrofice. Studiile geologilor arată că prima criză planetară s-a petrecut cândva, la sfârşitul Perioadei ordoviciene, în urmă cu 445 de milioane de ani. Pe atunci, Pământul nu semăna mai deloc cu cel de azi: cea mai mare parte a suprafeţei aflate la nord de tropice era sub ape, din care ieşeau doar nişte insule de mari dimensiuni, pe care specialiştii le numesc Baltica, Laurentia, Siberia. Iar cea mai mare suprafaţă de uscat era Gondwana, în emisfera sudică, supracontinentul din care, peste foarte multe milioane de ani, se vor desprinde Africa, cele două Americi, Australia şi Antarctica. Dezvoltată într-o climă temperată, viaţa se concentra în mediul acvatic, unde fauna era dominată de nevertebrate. Iar cele mai „avangardiste” vieţuitoare erau câteva specii de peşti primitivi. De curând, paleontologii au identificat urmele de fosile vegetale care atestă că, la finele ordovicianului, planetele îşi începuseră deja cursa pentru cucerirea uscatului.
Dar, la sfârşitul acelei perioade, mişcarea plăcilor tectonice a dus Gondwana lângă Polul Sud. Imensul uscat a fost acoperit de gheţuri, iar planeta a fost aruncată într-o lungă eră glaciară. A fost o catastrofă majoră, în cursul căreia au pierit cam 60 la sută dintre nevertebratele acvatice.
Următoarea criză planetară gravă a avut loc la sfârşitul Perioadei devoniene, în urmă cu 360 de milioane de ani. În cea mai mare parte a ei, această perioadă a avut o climă caldă, care a dus după sine o adevărată explozie a vieţii. Oceanele şi mările erau un paradis al nevertebratelor, dar şi a nenumărate specii de peşti. Proveniţi din evoluţia acestora, primii amfibieni începuseră să se aventureze pe uscat. Adaptate la viaţa pe uscat, plantele ocupau aproape toate suprafeţele continentale.
Apoi, către sfârşitul acestor vremuri de expansiune, totul s-a prăbuşit. Într-un timp relativ scurt pe scara geologică, s-a declanşat o nouă serie de cataclisme telurice, care au schimbat, încă o dată, faţa întregii planete. Lor li se adaugă un lanţ de modificări climaterice grave. Rezultatul a fost exterminarea, într-un timp relativ scurt, a aproape 70 la sută dintre reprezentanţii acelei vieţi luxuriante.
Pe marginea prăpastiei
Criza planetară cea mai dramatică a avut însă loc la sfârşitul Permianului, în urmă cu 248 milioane de ani, când viaţa a fost pe punctul de a fi eradicată de pe Terra: atunci au dispărut peste 95 la sută dintre speciile de animale şi plante existente. Un dezastru major, pe care oamenii de ştiinţă îl pun pe seama unor mişcări tectonice infernale. Faţa uscatului s-a remodelat dramatic, fenomen însoţit de devastatoare erupţii vulcanice, care au aruncat în atmosferă cantităţi uriaşe de cenuşă, vapori toxici şi gaze cu „efect de seră”. Toate la un loc au dus la modificarea dramatică a climei. Adică aproape exact ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Cu singura deosebire că acum „materialele” vulcanice aruncate atunci în atmosferă sunt înlocuite de sutele de tone de pulberi şi gaze expulzate în fiecare minut de industria umană.
Abia refăcută după acel dezastru cumplit, viaţa terestră a ajuns din nou pe muchie de cuţit, după alte 42 de milioane de ani, la sfârşitul Triasicului. Pe tot parcursul ei, această etapă geologică a fost una spectaculoasă, în care reptilele
şi-au început marşul spre cucerirea planetei. Atunci au apărut primii dinozauri, dar şi „multituberculatele”, minusculii strămoşi, acum dispăruţi, ai mamiferelor.
Noul lanţ de catastrofe planetare s-a declanşat în urmă cu 208 milioane de ani, dar savanţii nu s-au pus încă de acord asupra cauzelor sale. Se pare că şi atunci componenţa climaterică a fost deosebit de „activă”. Ceea ce se ştie e că uscatul a fost oarecum cruţat, iar cel mai mare număr de victime s-a înregistrat în mediul acvatic.
„Armaghedonul” dinozaurilor
Ultima criză majoră din istoria planetei a fost cea de la sfârşitul Cretacicului, în urmă cu 65 de milioane de ani. Este ceea ce savanţii numesc extincţia de la „limita K-T”, dintre Terţiar şi Cretacic, când Pământul şi-a pierdut cam 75 la sută dintre „locuitori”. Prin amploarea ei, nu a fost chiar cea mai gravă catastrofă planetară. Dar este cea mai cunoscută: a marcat dispariţia definitivă a dinozaurilor. Mult comentată, această extincţie a primit o paletă întreagă de explicaţii, mai mult sau mai puţin riguroase din punct de vedere ştiinţific. Cea mai nouă ipoteză, acceptată în general de savanţi, explică dramaticul măcel prin efectele globale provocate de ciocnirea Pământului cu un asteroid. Ipoteza pare a fi confirmată prin descoperirea unei mari cantităţi de iridiu în rocile din acea perioadă. Pe Pământ, iridiul este un metal extrem de rar, în schimb s-a descoperit că el există într-o cantitate mare în asteroizii şi meteoriţii care cutreieră prin sistemul nostru solar. Mai mult decât atât, la începutul anilor `80 a fost identificat şi craterul rezultat în urma ciocnirii. Din calculele specialiştilor rezultă că obiectul ceresc care a provocat „Armaghedonul dinozaurilor” ar fi avut cam zece kilometri în diametru, cu aproape un sfert mai mare decât înălţimea Everestului.
„Congelatorul” mamuţilor siberieni
Despărţite de mari intervale de „pace” planetară, acestea au fost cele mai mari catastrofe din ultimii 450 de milioane de ani. Între ele au existat alte câteva perioade de calamităţi, dar de mai mică amploare. Cele mai apropiate de zilele noastre s-au derulat în ultimul milion de ani şi au luat înfăţişarea unui şir de faze glaciare despărţite între ele prin perioade „interglaciare” mai blânde. Ultima glaciaţie s-a încheiat în urmă cu 10-12 mii de ani. Chiar apropiată fiind de zilele noastre, ea are încă nişte episoade neclare. Spre exemplu, actuala Siberie avea pe atunci o climă mai dulce şi o vegetaţie îndeajuns de bogată, încât să întreţină turmele de mamuţi lânoşi care o cutreierau. Şi, bineînţeles, că ei nu erau singuri. Li se adăugau rinocerii lânoşi, turmele de bivoli şi de cai sălbatici, precum şi nişte cerbi imenşi, cu coarne lungi de 3,5 metri. Apoi, brusc, acolo s-a întâmplat ceva neobişnuit: mii de kilometri pătraţi de câmpie au fost acoperiţi cu sedimente aduse probabil de nişte inundaţii catastrofale. Ciudăţenia întâmplării constă în faptul că, într-un timp foarte scurt, au urmat geruri cumplite, care au îngheţat tun solul, pe o adâncime de mulţi metri. Iar procesul a fost atât de rapid, încât mamuţii au fost congelaţi instantaneu. Trupurile lor, descoperite în solul veşnic îngheţat, sunt conservate perfect. De parcă ar fi murit ieri-alaltăieri, mulţi au încă stomacurile pline cu iarba verde pe care abia o înghiţiseră.
Un viitor sumbru
Viitorul cataclism planetar prezis de oamenii de ştiinţă nu va fi, deci, un „unicat” în istoria planetei. Dar, în felul său, el va fi totuşi o premieră. Peştii placodermi ori amfibienii care stăpâneau cândva lumea n-au avut absolut nicio vină pentru evenimentele care i-au trimis în neant. La fel ca şi dinozaurii, care n-au „chemat” asteroidul ucigaş. Nou este faptul că, de astă dată, omul este cel care va prelua „la pachet” şi cu bună ştiinţă, rolul catastrofelor telurice, al megaerupţiilor vulcanice şi al muntelui căzut nitam-nisam din cer.

Check Also

Meteoritul pe post de bolovan

În 2015, David Hole căuta aur cu ajutorul unui detector de metale, în Parcul Regional …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *