0.6 C
Ploiești
duminică, 9 februarie, 2025
spot_img
AcasăMozaicDocumentarAmintiri, amintiri

Amintiri, amintiri

Din paginile de memorialistică ale scriitorului Dan Ciachir mi-au atras atenția câteva “ilustrate” ale vieții bucureștenilor în perioada de după al doilea război mondial. Momente din perioada “dezghețului” și încrederii că românii vor reveni la trendul occidental din perioada interbelică. Dar… n-a fost să fie. Să culegem aceste petale de flori adormite și să le presăm în cutele memoriei noastre.

Până pe la începutul anilor ‘70, pe locul actualului hotel Dorobanți au existat două localuri: “Mon Jardin” și “Poarta Albă”

Sergiu Malagamba

Primul era un restaurant interbelic, cu loji de pluș și ring de dans, iar vara cu o grădină faimoasă.
La “Mon Jardin” s-a cântat jazz chiar și în anii ‘50, când acesta era considerat “muzică decadentă”. Din formația de la “Mon Jardin” au făcut, pe atunci, parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi și Johnny Răducanu.
A cântat în particular cu această formație Yves Montand, care în 1956 a întreprins un turneu la București; unul răsunător, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreți din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist.

Yves Montand

A susținut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la “Mon Jardin”, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo și a cântat împreună cu formaţia.
Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanți să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roșie.
Frecventau în anii ‘50 “Mon Jardin”-ul criticii de artă Petru Comarnescu și Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru și mulți alți intelectuali.
Poarta Alba era o cârciumă cu ciorbă de burtă și grătar unde se consumau bere și alcooluri distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii ‘50.
Într-o seară a nimerit acolo și Maria Tănase. Era iarnă și un țăran din apropiere de București își priponise căluțul cu care aducea marfă la piață, la intrarea în local. Maria Tănase a intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură. Acesta, ascultător, s-a lasat jos într-un colț al cârciumii și-a adormit cu capul sub masa stăpânului.

“Adio mamă!”
La “Poarta Albă” venea autorul versurilor cântecului „Din bucata mea de pâine” („Din bucata mea de pâine/Am hrănit un om și-un câine/Omul nu mă mai cunoaște/Câinele mă recunoaște”), care putea fi auzit în bodegile de periferie, și mai veneau vreo doi poeți de cârciumă; specie de mult dispărută.
Aceștia își multiplicau poeziile pe coli de hârtie, și, după ce intrau în local, le împărțeau clienților așezați la mese. După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor și își strângea versurile. Unii mușteri drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o tescovină, o sută de rachiu sau de „Adio, mamă!”…Versurile unui poet de cârciumă puteau suna în felul următor: „Eu nu-s decât un vagabond/Bătut de vânturi și de ploi;/Sunt un gunoi/Dar, din an în an/Îmi fumez pipa mea sub un castan.”

*** Pe vremea „dezghețului”, când galantarele și rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susținea în revista „Magazin” o „Cronică gastronomică”, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant „Continental” de pe Calea Victoriei acompaniată de Fărâmiță Lambru. În pauză, cântăreața mergea în bucătaria localului să fumeze cu sete două-trei țigări, una dupa alta, împreună cu instrumentistul, care tocmai își instalase telefon și se furlandisea față de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-și în receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemna: „Da’ să pui, fă, în tocană și-o foaie de dafin…și pune și nitel piper…”

Fărâmiță Lambru și Maria Tănase

Plictisită, Maria Tănase îi recomandă între două fumuri de țigară: „Spune-i, mă, sa pună și niște căcat!” Prompt, acordeonistul se execută: „Doamna Maria zice să pui și niște căcat, pentru că vine și dumneaei la masă.”

Raj Kapoor a înregistrat la Electrecord

Raj Kapoor

Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme adânci la București, mai ales în cartierele mărginașe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul și cântărețul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului „Articolul 420”. Raj Kapoor a apărut și la noua televiziune care emitea din 1957. A înregistrat un disc la Electrecord cu piesa „Avaramu” din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua acestuia, lăutarii au dat la iveală o manea care s-a cântat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: „Pe Șoseaua Colentina trece Rita cu mașina”.

Statutul dat de motoretă şi magnetofon
În anii 1959-’60-’61 nu era „politic” să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă și magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai șic era importată din RDG, MZ, de 250 cmc, si Jawa (cehoslovacă). Mai exista Zundapp și BMW, unele cu ataș, dar acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârșit de săptămână, bucureștenii cu motociclete plecau împreună cu soțiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoșoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei.
La petrecerile date în apartamente particulare, sâmbăta seară, magnetofonul era un simbol de modernitate și înlesnire. În anturaje mai modeste, cu același prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia.
După discuri de patefon dansau și elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie la munte, „școlile medii” având patefon în dotare.

„Berlin” în locul „Modern”
În fostul local “Modern” aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sărindar s-a deschis în 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. La etaj exista un bar cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde.
Multe dintre restaurantele bucureștene fuseseră rebotezate: “Capșa” devenise „București”, de pildă. Athenee Palace își păstrase însă hramul și-l păstrase și pe Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri.
La Capșa (tot așa îi zicea lumea) și la Athenee Palace venea noua elită intelectuală fidelă regimului, aflată la loc de cinste între privilegiați. În cele două braserii mai puteau fi văzuți și scriitori interbelici aflați în grațiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Păstorel Teodoreanu. Acesta din urmă, puțin grizat, într-o seară ieșind de la Athenee Palace, a scos o bancnotă de cinci lei vrând să i-o dea portarului – credea el – galonat și plin de fireturi, cu rugămintea: „Adu-mi te rog, un taxi.” Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepție. Indignat, acesta și-a declinat identitatea, amenințându-l cu arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi un vapor” spuse Păstorel.

Katanga, botezată după studenții de culoare.
În apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel București, într-un imobil prăbușit la cutremurul din 1977, își continua existenţa, la parter și la primul etaj, Cofetăria Nestor, rebotezată „Victoria”. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcați pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei.
Aici se serveau café-frapé și Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumată a sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé si oranjadă…
Specialitățile de cofetărie erau pregătite după rețete vechi, adesea de către aceiași oameni din epoca anterioară instaurării comunismului. Se serveau la „Nestor” profiterol, tort și merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frișcă și „langue de chat”, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prăjituri „Bibescu”, cărora ulterior li s-a spus „Tosca”, pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească și cafea-filtru. La parter, pe lângă bomboanele cu vișine trase în ciocolată și fructele confiate, se vindeau, în cutii, bomboane fondante… O braserie cu scaune înalte împrejurul barului fusese deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu – noua denumire – care se învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenți de culoare, nu puțini în Bucureștiul epocii, i s-a spus „Katanga”, porecla substituindu-i numele.

“Ciao, ciao, bambina”

Domenico Modugno

Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfășuraseră în Sala Ateneului.
Apoi, ocârmuirea s-a gândit să înalțe o clădire anume pentru ele și așa a fost construită, la sfârșitul anilor ‚50 Sala Congreselor, cu o capacitate de 3600 de locuri, în spatele fostului Palat Regal.
S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există și azi magazinul „Filatelia”, inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colț cu strada Știrbey Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spațios, modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz compusă din două feluri de mâncare cu circa 10 lei. După ce în Sala Congreselor s-a ținut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului și din 1962 au început să cânte pe scena ei soliști străini. Între primii, Domenico Modugno.
În iarna lui 1962 Modugno a cântat aici “Alleluia” și câteva din compozițiile sale; „Volare”, „L’uomo in frak”, „Piove”, aceasta din urmă rămasă multă vreme în amintirea românilor  prin refrenul „Ciao, ciao, bambina”…
A înregistrat și el un disc la Electrecord. În același an a mai cântat o celebră soprană peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu „Un tango italiano”. Era vremea muzicii ușoare italiene și din 1964 Televiziunea Română începe să retransmită Festivalul de la San Remo. Însă noul „dezgheț” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americană, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahar, colorate, în formă de inimioară) și twist-ul.

Articol de Bogdan Lucian Sălăjan

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole recente