Scurt și la obiect. Și, foarte important, nu vorbesc “din cărți”, ceea ce voi spune fiind, din păcate, rodul experienței trăite de mine și familia mea.
Subiectul e unul mult dezbătut zilele astea și anume AZILELE DE BĂTRÂNI.
***
În urmă cu mai bine de doi ani, având mama imobilizată la pat în urma unui accident vascular celebral, ca urmare a unor complicații date de COVID, eu și frații mei, negăsind oameni specializați pentru a avea grijă acasă de ea, 24 de ore din 24, ne-am văzut forțați de împrejurări să ne internăm părintele într-un astfel de stabiliment.
Caută variante în Ploiești, caută în București, caută peste tot. În principiu, toate centrele ofereau, mai mult sau mai puțin, aceleași condiții. Cazare, masă și asistență medicală minimă, la prețuri cuprinse între 2800 și 5000 de lei lunar.
Având noroc cu pensia mamei, și pentru că suntem trei copii cu salarii, deci cheltuiala s-a împărțit, am ales cel mai apropiat centru de casă și care ni s-a părut că oferă cele mai bune condiții.
E renumit și e la un pod distanță de Ploiești.
Zis și făcut! Bătut palma cu “spitalul privat”, emis factura, plătit și primit mama.
Totul părea în regulă, fiind în primul rând încurajați de faptul că am găsit un loc unde oameni cu pregătire și dotări puteau alina suferința îngrozitoare a mamei, după nenorocirea de boală picată pe capul și sufletul ei.
A stat o lună la izolator. Aici o puteam vizita o singură dată pe zi. Regula casei. Ne-am conformat. Cu greu, dar am făcut-o.
A doua lună a fost mutată în salon normal. Cu alți pacienți. Oameni care păreau de aceeași vârstă cu ea. Trecuți de 70.
A doua factură. Cu 50% peste cea de luna precedentă. Motivul? Pastilele, cremele anti-escare … Nu știam că nu sunt incluse în prețul inițial. Nu comentăm. Plătim și reintrăm în rutina venirilor, o dată pe zi. Fără mâncare, pentru că regula ne interzicea și aducerea unei banane. Ne conformăm și aici. Doar că mama, după două luni de “spital-centru-privat”, nu doar că nu lua în greutate, ci slăbise. Motivul e că…”nu mănâncă, domne!”…Nu mănâncă de la ei. Pentru că atunci când au început să o scoată, la vizite, în curte, mânca tot ce îi dădeam noi. De bucurie că stăm împreună, ne-am zis. Nu era așa. Mânca mai mult cu ochii închiși. Ca un somnambul.
…Vârsta. Și boala. Așa ne-am explicat starea ei. Adormea cu mâncarea în gură….
A treia factură. Dublă. De ce? S-au mai adăugat niște medicamente și perfuzii, altele decât cele din luna precedentă. Plătim și de data asta. N-avem variantă. Îndrăznim totuși să întrebăm de ce nu asimilează alimentația și în continuare este sub greutatea cu care am adus-o din Spitalul Județean. Primim un răspuns care ne închide gura. “Bine că mai e încă în viață!”.
DA! Slavă Domnului! Așa ne-am zis și noi. Doar că am negociat cu renumitul și de acum din ce în ce mai scumpul stabiliment, aducerea pe cheltuiala noastră a unui psihiatru-psiholog și a unui kineto-terapeut, pentru recuperare complexă, și am și înlocuit medicamentația. Pe alți bani. Tot ai noștri.
Din fericire, s-au văzut rezultate. Mama a început să facă progrese. Mânca, vorbea coerent cea mai mare parte a timpului cât eram împreună și a luat primul kilogram.
A patra factură. DUBLĂ!
Plătim, încurajați de progres, chit că centrul nu făcea nimic în plus față de prima lună, pentru mâna de om rămasă din mama.
Totul până într-o zi, când primim un telefon de la Centru:
-Dl Marinescu, avem o problemă!
Vă imaginați cum mi-a înghețat sângele în vene!?
-Vă ascult.
-Mama dumneavoastră țipă! Țipă și ne deranjează pacienții! Vă așteptăm să o luați acasă astăzi, până în prânz.
-De ce țipă?
-Nu știm, dar nu putem să o mai ținem. Noi aveam un tratament pe care doctorul pe care ni l-ați adus ni l-a schimbat, iar doamna Marinescu nu mai doarme și țipă tot timpul. Ne fug ceilalți pacienți din cauza ei.
-Doamnă, stați puțin! Unu la mână că nu avem variantă acum și nici nu cred că găsim în două ore. Iar în al doilea rând, medicul care a recomandat noul tratament este de specialitate, în timp ce dumneavoastră nu aveți așa ceva.
-Domne, nu mă interesează! Veniți să o luați, sau o găsiți la poartă!
Uite, așa ne-am trezit cu mama în mașină, în pătură, cu porcoiul de haine și de pastile în brațe, la două ore distanță, în drum spre alt centru, aflat, de data asta, în oraș.
***
-V-o preluam pentru câteva zile, până găsiți unde s-o duceți, pentru că noi nu avem îngrijire medicală de specialitate.
N-avem încotro, așa că acceptăm. Condițiile ok, personalul pare în regulă.
Prima noapte stăm cu grijă ca mama să nu țipe.
-Ne cerem scuze, dacă mai țipă!
-N-a țipat deloc, domnule.
-Așa ne-au zis cei de la care am adus-o.
-Nu. A fost o cuminte și o drăguță. Și mănâncă într-una. Îmi pare rău că nu avem medici care să se ocupe de dumneaei, că aveam noi grijă de ea.
-Și nouă ne pare rău! Și plecăm.
***
Iată-ne pe drum spre al treilea centru. Unul în care mama a stat aproape un an. A mai țipat când ceva sau cineva nu i-a convenit. S-a recuperat parțial. Nu îi plăcea toată mâncarea și nici toți cei din cameră sau din personalul centrului. Îi era dor de casă. Unde am adus-o de fiecare dată când era stabilă. E drept că nu era tot timpul liniștită. Se și revolta! Dar, într-un final, vedeam un progres.
Totul până într-o zi…Acea zi!
***
Concluzia: OMUL este cea mai minunată făptură, dar poate fi și DIAVOLUL în carne și oase.
Cei care conduc AZILELE de bătrâni sunt prima și cea mai importantă verigă. Dacă ei sunt niște NEMERNICI care privesc toată treaba asta ca pe o banală afacere, în care profitul primează, nu contează dacă îi sedezi, îi exploatezi, în bați ca să tacă pe bieții oameni, pentru că BANUL va fi ochiul dracului și atât.
A doua verigă în lanțul slăbiciunilor unui sistem putred este angajatul needucat, nepregătit și, de foarte multe ori, cu probleme psihice peste cele ale pacienților. Asta explică abuzurile, fețele înspăimântate ale bătrânilor și așa triști de condiția în care se află, și de ce una ca mama țipa când avea pe tură o infirmieră sau alta, iar în rest era liniștită.
Iar a treia verigă este STATUL. Cel care nu își face treaba prin angajații plătiți să controleze corect AZILELE de bătrâni, ca nu cumva acestea să devină mici și odioase lagăre de exterminare, în loc să fie locul în care, celor care își numără amarele și chinuitele zile rămase de trăit, să le fie alinate durerile trupului, dar mai ales ale sufletului.
Rețineți însă un lucru. Vorbim aici de oameni care își pot permite să facă o cheltuială substanțială, lună de lună, poate pentru ani de zile, pentru a-și știi părintele cât de cât bine, sub supraveghere medicală.
Nu chinuit, nu sedat și nu umilit pe banii lui!
Iar pentru astfel de cazuri, chiar aș reintroduce pedeapsa cu moartea!
Editorial de Marius Marinescu
