vineri , 21 februarie 2020
Home / Inedit / Adevărul despre Tezaurul României de la Moscova (I)

Adevărul despre Tezaurul României de la Moscova (I)

Prezentăm mai joc textul expunerii preşedintelui Academiei Române şi al Comisiei române pentru Tezaur, prof. Ioan Aurel Pop pe tema sorţii Tezaurului României aflat în Rusia. Articolul a fost publicat de EVZ şi Ziarişti Online.

 

Contextul istoric
„În perioada Primului Război Mondial, Regatul României se afla într-o situaţie critică, mai ales din cauza marii dileme legate de intrarea sa în luptă, alături de una sau alta dintre grupările de state beligerante. Mai concret: dacă rămâneam în tabăra Puterilor Centrale (a Triplei Alianţe), cu Germania şi Austro-Ungaria, cum prevedea Acordul secret din 1883, urma să câştigăm Basarabia, dar trebuia să renunţăm la Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina. Doar nu-i puteam cere aliatului nostru să ne dea nouă ceea ce considera că era al lui de drept! La fel, dacă intram alături de Austria (Tripla Înţelegere), urma să nu mai sperăm la Basarabia pe care nu aveam cum s-o cerem Rusiei, aliata noastră. Până la urmă – ascultând şi de glasul opiniei publice -, România, deşi avea în frunte o dinastie germană, a intrat în război împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, dar nu înainte de a semna importante aranjamente cu Antanta, care asigurau, în caz de victorie, formarea Statului Român prin recunoaşterea a circa 120.000 de km pătraţi în plus. Soarta a vrut însă ca România să obţină mai mult decât putea (adică şi Basarabia, şi Transilvania, cu pomenitele provincii din jur, şi Bucovina) şi să ajungă la circa 300.009 de km pătraţi. Anul 1918 a fost, astfel, „ora astrală” a României şi românilor ca să-l parafrazez pe Ştefan Zweig, care are o carte intitulată „Orele astrale ale omenirii”.

Presaţi de nemţi,
ne-am aruncat în braţele ruşilor
Fireşte, războiul l-au decis politicienii, nu popoarele, dar un anumit entuziasm al intrării în acest conflict – despre care nimeni nu avea să ştie dinainte cum avea să fie şi cum avea să se sfârşească – cuprinsese şi masele, mai ales la nivelul marilor ţări occidentale. Populaţia a fost destul de uşor amăgită de idei precum revanşă, glorie, onoare, datorie, patrie etc. Elitele româneşti, dar şi o parte din poporul de rând doreau intrarea noastră alături de Antantă şi doreau trecerea Carpaţilor, cu scopul împlinirii idealului naţional al eliminării nedreptăţii istorice care se făcuse românilor de-a lungul timpului. Mulţi români ştiau că vor muri, dar considerau sincer că a muri pentru ţară era o datorie. A venit cu lozincile pacifiste de azi şi a condamnat entuziasmul intrării noastre în războiul de acum 100 de ani, în funcţie de dreptul la viaţă, de drepturile omului, de crimele contra umanităţii etc. – cum au tendinţa să facă unii în aceste zile – înseamnă miopie, lipsă de spirit istoric şi tendinţa de a aplica unele concepţii actuale lumilor revolute. Acum un secol, micile ţări şi popoare gândeau în termenii apărării drepturilor naţiunilor lor, ai victoriei spiritului naţional în faţa marilor imperii multinaţionale, al dreptului popoarelor la autodeterminare şi al formării statelor naţionale unitare. Acesta era spiritul corect dominant atunci, de aceea teribilul conflict, aducător de atâta suferinţă individuală, a fost numit de români „Războiul cel mare de integrare a neamului”. Prin acest război, în care atâţia de-ai noştri au murit, ne-am mântuit ca popor, reuşind să ne câştigăm dreptul la un Regat de 300.000 de km pătraţi, la o ţară devenită adevăratul adăpost al poporului român.
O singură chestiune din acei ani a rămas întunecată, ca un memento trist,
aducându-ne mereu aminte, cu voce de Casandră, că nimic pe lumea asta nu se obţine fără sacrificii, poate fără prea mari sacrificii.

Românii ardeleni îngenuncheau de bucurie
Sigur, noi am pierdut în război sute de mii de vieţi, începând cu anul 1914 (când s-au angajat în conflict – fără voia lor – aproximativ un milion de români din Basarabia, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Balcani, români aflaţi atunci în afara României) şi apoi din 1916 încoace, când a intrat în luptă (într-o luptă inegală) şi România. În august 1916, „treceau batalioane române Carpaţii”, iar românii ardeleni îngenuncheau de bucurie, aducând mărire celui PreaÎnalt, pentru minunea care se petrecea sub ochii lor. Numai că, fără îndeplinirea condiţiilor angajate de Antantă, înconjurată de armate inamice puternice, trupele române au trebuit să se retragă curând, să se replieze pe Carpaţi şi apoi să suporte presiunea armatelor germane şi austro-ungare (alături de cele bulgare şi turceşti), care ameninţau să şteargă România de pe hartă. De altminteri, după deschiderea culoarelor de pe Jiu şi Olt, la 6 decembrie 1916, trupele străine au ocupat Bucureştii, nu înainte ca principalele instituţii ale statului, în frunte cu Casa Regală, să se retragă la Iaşi. Oltenia, Muntenia şi Dobrogea se aflau sub ocupaţie inamică.
Ca urmare, în faţa perspectivei sumbre care se deschidea, autorităţile au decis în toamna anului 1916, să retragă provizoriu în Rusia – marele nostru aliat – tezaurul României, spre a fi pus la adăpost.
S-au trimis astfel în anii 1916 şi 1917, în Rusia, două trenuri cuprinzând Tezaurul Băncii Naţionale a României, dar şi valori aparţinând unor bănci româneşti private, unor societăţi comerciale, unor persoane particulare. S-au trimis, pe lângă aurul BNR, colecţii de artă, bijuterii, arhive, obiecte bisericeşti, bunuri având valoare intrinsecă, artistică, spirituală etc. Între instituţiile care au expediat la Moscova astfel de obiecte s-au aflat, în afara BNR, Biserica Ortodoxă Română, Casa Regală, CEC-ul, Arhivele Naţionale. După Revoluţia bolşevică şi preluarea puterii de către comunişti, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat Tezaurul şi a refuzat restituirea acestuia. Acesta a fost parţial restituit, în două tranşe separate, în anii 1935, 1956, ca un semn de „bunăvoinţă” a sovieticilor şi ulterior a ruşilor. Dar cea mai mare parte din Tezaur a rămas nerestituit, fapt pentru care el rămâne un subiect sensibil în relaţiile diplomatice dintre România şi Rusia.

Averea României în cifre
Între 12 şi 14 decembrie 1916, în gara Iaşi, s-au încărcat în 17 vagoane un număr de 1738 casete, în care se afla depozitat aurul, deţinut sub formă de lingouri şi monede diverse (dintre care majoritatea erau mărcile germane şi coroanele austriece), în greutate de 93,4 tone şi valoare totală de 314.580.456,84 lei aur. La acestea s-au mai adăugat două casete, conţinând bijuteriile Reginei Maria, evaluate la 7.000.000 lei aur. La terminarea operaţiunilor de încărcare, s-a semnat un Protocol în trei exemplare, câte unul pentru partea rusă, Ministerul Finanţelor din România şi Banca Naţională a României. La începutul anului 1917, izbucnea la Petrograd (Sankt Petersburg) Revoluţia rusă, început al marilor mişcări sociale din Rusia acelui an, încheiate cu Revoluţia din Octombrie şi preluarea puterii de către bolşevici.

Nicolae Titulescu a făcut nefericita propunere
Deşi se reuşise stabilirea frontului în Moldova, responsabilii politici români erau îngrijoraţi în continuare de posibilitatea spargerii frontului de către armatele germane şi de înfrângerea definitivă a ţării. Se avea în vedere evacuarea guvernului în Rusia, la Poltava sau la Cherson, în Crimeea, unde se începeau deja pregătiri pentru instalarea familiei suveranilor şi a miniştrilor. Pe acest fond contradictoriu, la 18 iulie 1917, Consiliul de Miniştri hotăra, la propunerea lui Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanţe, strămutarea sediului şi avutului Băncii Naţionale în Rusia. Încărcarea trenului care avea să conţină noul transport s-a făcut în perioada 23-27 iulie 1917, în seara aceleiaşi zile pornindu-se spre Rusia. Trenul avea 24 de vagoane, din care trei conţineau bunurile Băncii Naţionale, cu o valoare declarată de 1.594.836.721,09 lei, dintre care aur efectiv în valoare de 574.523, 57 lei, arhiva evaluată la 500.000 lei, titluri, efecte, depozite şi alte valori. Valorile Casei de Depuneri (CEC) ocupau 21 de vagoane, cu 1.661 de casete, al căror conţinut era estimat la circa 7,5 miliarde lei.

1935 – prima restituire
Revoluţia bolşevică, în frunte cu Lenin, a bulversat totul, au urmat Războiul civil, proclamarea Rusiei Sovietice şi apoi a URSS, lichidarea „burgheziei şi moşierimii”, venirea la putere a lui Stalin etc. Regimul comunist a durat în Rusia din 1917 până în 1991, timp în care chestiunea Tezaurului românesc a fost ridicată de Statul Român de mai multe ori, cu foarte mare intensitate la început. Refuzul iniţial al lui Lenin şi Stalin a fost motivat de lozinci comuniste: Tezaurul va fi restituit doar poporului român, atunci când acesta va ajunge la putere în România şi nu „statului burghezo-moşieresc”, care „suge sângele poporului”. Totuşi, în condiţiile nevoii URSS de recunoaştere internaţională şi de dialog cu Occidentul, în seara zilei de 16 iunie 1935, soseau la Bucureşti 17 vagoane de marfă, încărcate cu 1.443 de lăzi, provenind de la Moscova, din ordinul guvernului URSS, care a decis să restituie României o mare parte din bunurile care au fost depozitate la Kremlin.
Va urma

Check Also

Meteoritul pe post de bolovan

În 2015, David Hole căuta aur cu ajutorul unui detector de metale, în Parcul Regional …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inline