Ştiu că sunt nenumărate experienţele noastre zilnice care ne arată disfuncţionalităţile sociale şi nu vreau să adâncesc nemulţumirile, însă voi povesti o întâmplare care atinge limitele absurdului.
O dată pe an mă duc cu tata, octogenar, la consultul medical de specialitate pentru eliberarea scrisorii medicale pe baza căreia i se prescriu reţetele compensate. De fiecare dată ne ducem la Spitalul Judeţean în ambulatoriu, cu programare telefonică. Până aici, toate bune. Trecem peste faptul că programările telefonice se fac doar
într-un interval orar îngust, ne-am obişnuit.
Ajungem acolo la ora prestabilită şi, văzând puhoi de lume care aştepta la acelaşi cabinet, aflu că toată lumea a fost chemată la aceeaşi oră. Este vorba despre ora la care medicul începe consultaţiile. Dar există o listă cu ordinea programării, respectiv a intrării? La intrarea în spital există, dar când solicit să aflu mi se spune că nu este treaba mea să cunosc acea listă. Când vreau să arunc o privire asupra ei, mi se trage de sub nas: „Asta este lista MEA! Nu aveţi voie să vă uitaţi în ea!”. Rămân perplexă, am senzaţia că sunt la grădiniţa de copii…
Revin pe holul de aşteptare unde pacienţii erau excedaţi de căldură în lipsa aerului condiţionat. De asemenea, doar câţiva dintre ei erau aşezaţi pentru că nu erau scaune suficiente. Loc ar fi fost pentru mai multe scaune, mai ales că vorbim despre o specialitate unde pacienţii au probleme locomotorii. Îi găsesc lui tata un loc… lângă toaletă, să stea jos…
Atmosfera se încinge şi la figurat pentru că oamenii nu mai pot suporta condiţiile de aşteptare. Asistenta medicală, cu un aer ofuscat, refuză să dea lămuriri cu privire la programul consultaţiilor. Se creează rumoare. Efectul: medicul strigă din cabinet că pleacă dacă nu se face linişte. Stupoare! Cum adică? Suntem ameninţaţi cu refuzul actului medical? Părerile sunt împărţite: ar trebui să ne supunem doleanţelor medicului, să fim cuminţi; ne revoltăm pentru această atitudine ofensatoare.
În mijlocul agitaţiei generale apare tata, deschide larg uşa cabinetului şi cere un consult imediat. Tăcere. Iese asistenta, îl invită în cabinet, se face consult preţ de 5 minute şi apoi stăm încă 15 minute pentru… operarea datelor în calculator. Digitalizare. Până când să ieşim cu scrisoarea medicală din spital… ascultăm admonestările medicului. Îmi este greu să reproduc referirile ireverenţioase ale medicului cu privire la senectutea tatălui meu, la starea lui psihică…
În fine, ieşirea din spital cu documentul medical a fost o eliberare, simţeam deja că merg împleticit. De tata nici nu mai zic… Am fost izbăviţi!
Finalul: când să mă duc cu scrisoarea medicală la medicul de familie… constat că fuseseră tipărite doar două pagini din trei! M-am întors la cabinet, s-a remediat. Alt timp, altă distracţie. Credeţi că cineva şi-a cerut scuze? Nu. Mai că aveam impresia că ar trebui să mulţumesc tot eu pentru rezolvarea problemei…
Articol de Mihaela Manea