Alexandru al VI-lea, născut Rodrigo de Borja y Borja a întruchipat poate ca nimeni altul condiţia, considerată mizerabilă, în care s-a aflat Biserica Renaşterii, marcată de o indisciplină internă endemică, cu papii absorbiţi de angajamente politice şi militare.
În 1492, urcarea lui Borgia pe tronul papal a făcut din el o figură supusă criticilor nemiloase. După moartea sa (1503) împotriva lui a izbucnit un adevărat potop de acuzaţii nefondate şi zvonuri disproporţionate. Lumea protestantă o ridică la simbolul corupţiei predominante în Roma papală.
În climatul greu şi tensionat al acelei perioade, stricat de sărăcie, schisme religioase, războaie continue şi epidemii terbilie, denunţurile sumbre ale protestanţilor au primit un merit considerabil. De-a lungul secolelor, acuzaţii precum simonie, nepotism, poftă, chiar incest cu fiica sa Lucrezia au fost adăugate pe lista insultătoare a faptelor rele ale Papei Borgia. Iar mai apoi, aceste acuzaţii au continuat cu tortura politică şi crime.
În fruntea denigrării lui Alexandru al VI-lea, trebuie subliniat Francesco Guicciardini, un duşman amar al partidului catalan al lui Borgia. Scriitorul florentin va îngrămădi inexactităţi şi zvonuri neîntemeiate în monumentala sa „Storia d´Italia“ (1537-40).
Tradusă în engleză, „Istoria“ va servi drept pânză pentru o producţie de ficţiune şi film anglo-saxonă marcată de o grea venă anti-eclesiastică. Literatura populară îl va înfăţişa pe Borgia ca o emblemă a Renaşterii, rafinat, crud, lacom şi incontinent sexual. După cum este uşor de ghicit, în jurul figurii lui Alexandru al VI-lea circulă şi o „legendă neagră“ care i-a accentuat trăsăturile negative până la un punct de necrezut.
Distrugerea mitului
Aceasta este opinia lui Lorenzo Pingiotti, autorul volumului „Legenda neagră a Papei Borgia“. Examinarea motivată a producţiei istoriografice îl scoate în sfârşit la iveală pe Alexandru al VI-lea al „istoriei“ şi nu pe cel al „mitului“. Papa Borgia nu a fost un model de virtute, dar nici sadicul nebun al „legendei negre“. Conclavul care l-a văzut ales nu a fost suspectat de practici simonice.
Victoria Borgia, însă, a trebuit să zădărnicească aşteptările statelor puternice precum Franţa. Astfel au început să circule acuzaţiile de simonie pe care, însă, examinarea actelor le-a dezvăluit a fi neîntemeiate. Pe de altă parte, nepotismul lui Alexandru al VI-lea nu era un zvon fără temei, dar trebuie precizat că la vremea aceea era o practică obişnuită dictată de nevoie de a se înconjura cu oameni de încredere, printre care se remarcau cei legaţi prin legături de sânge.
Adversarii soţilor Borgia, puternicele familii Orsini, Colonna, Savelni şi Caetani, au pus în circulaţie o literatură dispreţuitoare care a contribuit la alimentarea „mitului negativ“. Chiar şi utilizarea otrăvii pentru a „rezolva“ disputele politice pare să fi fost o simplă legendă. Până la urmă, Alexandru al VI-lea cu siguranţă „a fost mai mult prinţ decât pastor“.
