joi , 23 ianuarie 2020
Home / Actualitate / 30 de ani de libertate în România. Nu și de definitivă trezie…

30 de ani de libertate în România. Nu și de definitivă trezie…

Mai țineți minte semnalul? Zicea cam așa: „Aici, Europa Liberă”. Apoi urma un fragment din Rapsodia Română a lui George Enescu. Și mai era Vocea Americii, unde noi, românii, l-am auzit pentru prima dată vorbind pe MS Regele Mihai. În 1989, porția, prima porție de libertate de acolo ne-am luat-o. Stăteam cu urechile lipite de aparat. Aflasem de Perestroika, de cum a căzut Zidul Berlinului, cum au cedat conducerea toți președinții din blocul comunist, știam despre puterea „Solidaritatea” din Polonia. Numai la noi nu se întâmpla nimic. Absolut nimic. Era o tăcere apăsătoare, un plumb peste România parcă; nimeni sau aproape nimeni nu mai visa, nimeni nu mai spera, eram condamnați la temniță sufletească pe viață. Și într-o bună zi, tot prin cele două posturi pe care nu aveai voie legal să le asculți- dar cine se mai uita la așa ceva? – au venit vești de la Timișoara. Aproape că era ireal. Stăteam cu inima cât un purice de teamă să nu fie doar o revoltă înăbușită. Ca aialaltă, de la Brașov. Plângeam, ascultam și speram. Și-am auzit că armata ucide. Era imposibil de procesat această informație. Curând au venit semne că tăvălugul nu mai poate fi oprit. Au fost zile de vis. Asta până la prima trezie..

Prima trezie
Iar prima trezie a însemnat o statistică rece: 1.104 morți și 3.321 răniți. Plus Ceaușeștii executați în zi de mare-mare sărbătoare. Ăsta nu era semn bun pentru creștini. Care creștini? Că de fapt acolo erau doar atei…În fine, ideea e că am crezut tot-tot ce se spunea la televizor, după fuga celor doi: cum stau ungurii la graniță să ne ocupe; cum năvălesc peste noi rușii să ne scape de forțele oculte străine; cum trag teroriștii-un soi de cyborgi pregătiți în laboratoarele comuniste- în noi; cum există tentative de otrăvire a acumulărilor de apă… Arsenalul de manipulare era imens, iar faptul că aveam o singură sursă de informare-TVR național- a înlesnit mult punerea la punct a planului de preluare a puterii de către linia a doua comunistă. Și vă închipuiți cât de puternic a fost acest plan și ce oameni a avut în spate de vreme ce dosarul Revoluției a trecut pragul instanței abia după 30 de ani!
România a fost singura țară din blocul comunist în care dictatura comunistă a fost înlăturată prin vărsare de sânge. Întrebarea care ne frământă pe fiecare dintre noi ar suna cam așa: oare nu se putea altfel? Nu, având în vedere că Nicolae Ceușescu nu se lăsa dus prea ușor. Până la fuga lui au murit 126 de oameni și au fost răniți alți 1.107 oameni. Și totuși, din acea clipă nu putea fi sistat măcelul? Fiindcă după 22 decembrie s-a comis grosul crimelor! Teoriile sunt diverse, de la securiștii și teroriștii care țineau în viață sistemul (justificare pentru impușcarea dictatorilor), până la un plan care să justifice preluarea imediată a puterii de către gruparea Iliescu. Așadar a fost exuberanță și jale deopotrivă în acel Înălțător Decembrie 1989. România a avut poate cea mai mare șansă din ultimii 100 de ani de a se reclădi ca un mare stat în această parte a Europei. Și a beneficiat de un imens val de respect, simpatie și empatie din toată lumea. Cum a ratat țara acel moment? Sigur, cu toate întrebările, un câștig nu poate fi pus la îndoială niciodată, dar absolut niciodată: pe umerii acelor eroi România și-a câștigat libertatea. Scăpasem, în fine, din temnița sufletului…
A doua trezie
O a doua trezie ține de o poveste dintr-un sat. O poveste care, amplificată și ridicată la nivel național, a dat fix oglinda a ceea ce-am avut ulterior. Toată lumea care se declara revoluționară îi copiase pe cei din mijlocul împușcăturilor din București și-și pusese banderolă albă pe braț. Oamenii n-aveau nicio amenințare, dar simulau avântul revoluționar perfect. Cuvântul „disident” a declanșat un mecanism nebănuit în acel colț uitat de Românie. Aproape nimeni nu știa ce înseamnă: puteai la fel de bine să zici usturoi și ceapă prăjită ori varză murată, că tot una era cu disidența. Până la urmă s-a trezit unul să răspândească prin sat că un astfel de statut îl au toți cei care au stat la închisoare. Așa a apărut CePeUNeuli. De la CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională), dar el așa pronunța, Cepeuneuli. Era un nene care făcuse pușcărie fiindcă a furat un pistol de la un milițian să-și omoare soacra și de prost ce-a fost n-a nimerit-o de la doi pași. Ei bine, fostul deținut de drept comun s-a pus în fruntea CPUN. A făcut rost de un diplomat și acolo vârâse noua ștampilă a localității. Era un adevărat ritual când mergea la județ: deschidea diplomatul, scotea ștampila dintr-o pungă și apoi desfășura tacticos o altă pungă interminabilă în care, tocmai la fund, îngropase ștampila. Pe lângă el mișunau alți disidenți de drept comun. Drăcia asta a durat vreo trei luni, până când alți oameni s-au scuturat de ei. Mulți de teapa Cepeuneuli s-au strecurat în conducerea localităților și a țării până în ziua de azi. Cu toate acestea, la votul pentru alegerea președintelui României, din luna mai, țara s-a dus la vot ca o imensă turmă de oi, oferindu-i lui Ion Iliescu 12.232.498 de voturi (85,7%). Radu Câmpeanu și Ion Rațiu au adunat împreună 14,93 % din sufragii. De fapt, cam acesta era procentul de ignoranță; în jur de 80% dintre români n-aveau habar de partidele istorice, de Coposu. Alți 5,7 % știau, dar au votat împotriva lor din motive foarte clare, ce țin până astăzi!
A treia trezie
Vă mai amintiți de fenomenul Piața Universității? Sau de „Golaniada”? Ei bine, acesta a fost declanșat prin luna aprilie de o mână de oameni (aceștia aderaseră la Proclamația de la Timișoara) care erau convinși că noul regim mima democrația, fiind un fel de rotație a cadrelor comuniste. Iliescu, acuzau demonstranții, se înconjurase cu reprezentanți ai fostei nomenclaturi și în afara câtorva măsuri populiste luate de ochii lumii nu se făcea nimic. În schimb, începuse prigoana opozanților lui Iliescu, se făceau arestări ilegale etc. În Piață se adunau zi de zi mii de oameni, iar acest fenomen a durat cam până prin iunie. Guvernul Roman și Iliescu i-a numit pe acești manifestanți „golani”. Și-atunci a apărut fenomenul: oamenii și-au creat insigne devenite simbolul luptătorului anticomunist; au apărut categorii de golani- „golan de bine”, „golan de bună-credință”, „golan titrat”, „golan elev”, „mini-golan”, „golan muncitor”, „golan arestat”, „golan alergic la roșu”, „golan cu două doctorate”, „golan meditator de feseniști”, „golan cu opinii”, „mamă de golan” etc. Pe urmă nu știm cum s-a făcut nici în ziua de azi, dar Bucureștiul a fost inundat sau invadat de minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cosma, care au ocupat Capitala trei zile (13-15 iunie) și i-au bătut pe demonstranți până la omor. A fost un măcel „salutat” de jumătate din țară și de chiar Ion Iliescu, omul mulțumindu-le bătăușilor că au salvat democrația. Mda, așa se salvează pe la noi democrația, cu 6 morți și 746 de răniți. Dosarul Mineriada, alături de cel al Revoluției, a stat îngropat 3 decenii. Cumva, morții de după 22 decembrie 1989 au un răspuns în morții Mineriadei…
A patra trezie
Cărțile ne-au învățat, înainte de 1989, o istorie falsă. În afară de cei care au trăit în perioada interbelică, nimeni nu prea știa cine-i regele Mihai. Toți credeau că este neamțul acela hoț care a fugit din țară cu un tren de bogății. Care ne-a furat aurul. Deci ce să caute dușmanul în țară? Prin popor (acela care mai există și astăzi) i se spunea „Fonfăitul” ori se repetau sloganurile țărănești de prin anii 30-40: „regele Mihai, dă-ne pâine și mălai”. Adevărul este că acesta avea o altă formulare: „noi vrem pâine și mălai, dar ca rege, pe Mihai”. Bun, când Iliescu, împreună cu Petre Roman, i-au refuzat intrarea în țară, jumătate din Românie a fost fericită. Și nimeni nu s-a frământat când a văzut că familia regală a fost tratată ca o gașcă de infractori. Să rememorăm: la 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, a sosit pe aeroportul Otopeni și a intrat în țară cu un pașaport diplomatic danez, obținând o viză pentru 24 ore pentru a merge la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele și însoțitorii săi au fost opriți de un baraj al Poliției, amenințați cu arma, fiind apoi conduși din nou la aeroport și obligați să părăsească țara. Pesemne că primul semn de întrebare a apărut în 1992 când, revenit în țară, să celebreze Sf. Paști, Regele a fost întâmpinat de o mare de oameni, mai mulți decât s-au adunat vreodată pentru a aclama noua putere de la București. A fost pesemne cea mai mare prezență într-o piață publică de la Revoluție încoace. Ei bine, Iliescu a fost atât de speriat de popularitatea Familiei Regale, încât i-a restricționat accesul regelui în țară vreme de 5 ani. Acesta a fost poate ultimul indiciu că lucrurile nu-s foarte în ordine în țară.
Aaa, și-a mai fost un moment extrem de rușinos, la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1990: simpatizanții FSN și ai partidelor naționaliste l-au huiduit pe Corneliu Coposu, dar nu au făcut-o de capul lor, ci în urma unui plan minuțios stabilit în birourile de la București. Coposu a plecat de-acolo înlăcrimat. Îndurase 17 ani de temniță comunistă… Toate aceste fapte au ștes splendida imagine a României peste hotare; minunea din Decembrie se transformase în hidoșenia Mineriadei, a huiduirii unei mari personalități și a tratamentului incalificabil aplicat Regelui.
(Va urma)

Check Also

SUA: Vladimir Plahotniuc indezirabil. Igor Dodon acceptabil?

Decizia SUA de a-l declara pe Vladimir Plahotniuc indezirabil pe teritoriul acestui stat, după ce …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *